Cândva, băncile din toată lumea (cea capitalistă, desigur) dădeau împrumuturi cu multă grijă. Câştiga teren un binecunoscut dicton: „Bancherul îţi dă umbrela când e soare şi ţi-o ia când plouă”...
În ţările dezvoltate, pretutindeni unde ieşea soarele, băncile îşi lărgeau masa critică de clienţi. Creditul se dovedise a fi nu doar o puternică locomotivă a economiei, ci şi combustibilul ce punea în funcţiune principalul motor al înaintării societăţii – clasa de mijloc. O clasă care, în anii de după Al Doilea Război Mondial, şi-a îngroşat rândurile cu oameni ajutaţi de bănci să se desprindă în masă din polul sărăciei, croindu-şi o viaţă nouă prin muncă şi înavuţire. Deviza acelor vremuri era: „Împrumutaţi-vă şi prosperaţi!”…
Apoi, la cumpăna dintre anii ’70 şi anii ’80, a început căderea în iluzie. Faţa monedei era lustruită excesiv şi, cu timpul, ajunsese să pară mult mai strălucitoare decât era în realitate. Confortul obţinut dintr-o dată, pe datorie, nu mai era sustenabil. Fiindcă tot mai multe credite, plătite de bănci din America şi din alte ţări cu bani scoşi din pălărie, într-un moment în care ochii lumii erau aţintiţi spre consum, au intrat într-un proces treptat de erodare. Proces „desăvârşit” în anii 2000, când şi fostele ţări comuniste au dat drumul la credite. Cerul lumii părea senin şi bancherii nu mai oboseau deschizând umbrele.
Banii în exces au dinamizat consumul. Şi, mai cu seamă, au făcut să explodeze piaţa imobiliară. Cererea a luat-o cu mult înaintea ofertei. Legea pieţei a împins preţurile în sus, tot mai sus, atât la case, cât şi la terenuri. Când însă preţurile, care ajunseseră la un entuziasm frenetic, n-au mai putut să fie plătite, piaţa s-a prăbuşit… A început criza.
De criză n-am scăpat nici noi. După ce am văzut ajungând în bănci mulţime de bănet sau după ce am văzut cum nenumărate familii, tinere sau trecut
