Paranoia conspirației ajunsese la cote alarmante în 1989. Aproape orice apropiere de un cetățean străin putea fi considerată uneltire împo triva orânduirii socialiste. Nici concediile nu făceau excepție absurdei interdicții
1 /.
Ne scrie domnul Anghel Stănoiu din Bucureşti. „În primaăvara lui ’89 am beneficiat de o săptămână de concediu pe care am încercat să-l petrec aşa cum văzusem într- o reclamă la agenţia de turism. Cică să te relaxezi într-o statiune nouă, la Malnaş Băi. Tovarăşa de la ghişeu ne-a asigurat că vom inaugura un hotel nou-nouţ. Am pus canistra cu benzină tranzistorul şi televizorul Sport şi, după câteva ore şi două pene de cauciuc, am ajuns în dreptul a ceea ce tovarăşa ne-a zis că e hotel. Am constatat că era încă în construcţie, că restaurantul era o cantină muncitorească şi că apa caldă era bună de vopsit ouă roşii cu ea. După două zile de „regim de cruţare” am renunţat, întorcândumă în Bucureşti.”
Domnul Anghel nu a primit banii înapoi, pe vremea aceea sloganul cu „Sunt cetăţean european!” nu exista încă, dar i-au considerat suma depusă ca pe un avans la concediul de vară, la mare. „Am ales Hotel Europa din Eforie Nord. Până în momentul în care ne-am cazat, nu am crezut că poate fi adevărat. Hotelul era de 4 stele adevărate şi avea toate balcoanele spre mare. Din păcate, era supravegheat la sânge datorită numărului de străini ce se cazau aici.
Prima întâlnire cu Securitatea am avut-o atunci când am refuzat să mă mut de la masa la care mâncam fiindcă o dorea un grup de germani. Al doilea meci l-am avut când s-a aflat că fac afaceri cu personalul hotelului. A fost nevoie de trei întâlniri între patru ochi cu «organele» până s-au dumirit că nu făceam decât să cumpăr cu câte cinci lei, de la camerista Cati, peturile de plastic pe care le lăsau străinii în urma lor şi care în România, încă nu existau.”
Chiar şi pe plajă, în