Au țâșnit florile zarzărilor, din buza șanțului ne face galben cu ochiul păpădia, s-au dezmorțit și gâzele, ce mai, gata, e primăvară. Adevărat, întârziată, dar ce mai e normal în lumea noastră, în care încălzirea globală... lungește și asprește iernile? Vestea că au ieșit zbârciogii a percutat imediat amorțita capsă a hibernării leneșe, teleportându-ne exploziv în inima pădurii – o mână de orășeni care se iluzionează că mai pricep semnele mamei natura și că relația român-codru a rămas aceeași de odinioară. Baladescă, adică.
Cum am copilărit prin Obcinele Bucovinei, culegând bureți încă de la vârsta ghiozdanului, s-ar zice că nu mi-e străin meșteșugul ciupercăritului. Afară de un singur capitol la care nu c-aș fi chiulit, dar mi-a displăcut pur și simplu. Căciula boțită a zbârciogului pare un accident hazliu, o eroare premeditată, menită să înșele – altfel nu s-ar justifica existența atâtor varietăți cu comestibilitatea de la „excelentă” la „mortală” și înfățișare atât de asemănătoare. Dar să nu punem răul înainte... Iată-ne, dotați cu saci de plastic, în nesfârșitele păduri ale Dobrovățului. Acasă, nevastă-mea a instalat două ligheane pe terasă – „speli ciupercile acolo, nu stropești prin toată casa”. N-avem privilegiul să fim singurii în codru: pe marginea drumului sunt parcate o mulțime de mașini. Nu-s toți veniți după întâia ciupercă a primăverii, cei mai mulți culeg leurdă, buruiana care a năpădit fiece metru pătrat, umplând văzduhul cu răsuflarea-i duhnind a usturoi stătut. Cică „aiul ciorii” (de la allium – usturoi, ceapă etc.) stăpânește autoritar primăvara pădurilor încă din Neolitic. La Roma, i se spunea „herba salutaris”, denumire sugerând buchetul de însușiri medicinale ofertat cu generozitate de modesta leurdă. Se zice că americanii o cultivă ca să scoată din leurdă... zahăr – cum să obții zahăr din usturoi, mai greu de priceput.
Nu
