Prin toamna trecută, supărat că se găsise, prin Ţara Românească, unul mai mincinos ca el, în postura lui „Domnu’ Dan”, domnişorul Ponta l-a respins de la licitaţie pe confratele oltean întru şarlatanii, declarând că guvernul va găsi singur soluţii pentru revigorarea Oltchim. Atunci, decizia a fost aplaudată, iar mulţi dintre angajaţii combinatelor petrochimice din zonă au votat cu entuziasm USL, convinşi că după alegeri o maree de lapte şi miere se va năpusti asupra gurilor lor. Iarna a fost blândă, dar acum peste Oltchim, Arpechim şi alte facilităţi industriale din zonă seceră vântul sălbatic al concedierilor. De promisiunile preelectorale s-a ales praful, iar investiţiile de miliarde promise de premier sunt mai fantomatice decât spiritele miliardarilor care bântuiau garsoniera otevistă, dornice să se plângă clarvăzătoarelor în iaurt cum le-au sinucis ciocoii.

Speranţa naivă din toamnă s-a transformat, peste iarnă, în indignare, iar de câteva săptămâni – în furie, prevestind o primăvară a vrajbei generale. Săptămâna trecută, ameninţaţi cu foamea şi şomajul, lucrătorii de la Oltchim şi Arpechim s-au suit în autobuze şi au venit la Bucureşti, dându-i lui Victoraş prilejul de a auzi, pentru prima oară, sub geamurile Palatului Victoria, un refren pe care-l credea compus doar pentru pedeliştii lui Boc şi Udrea: „Hoţii! Hoţii”. Şi, spre deosebire de anii trecuţi, când bugetarii veneau ca la promenadă să protesteze fiindcă li se tăiase din salariu, hlizindu-se unii la alţii şi jucând dansul pinguinului, mitingul de săptămâna trecută a avut ceva din disperarea primelor demonstraţii postrevoluţionare, când muncitorii români făceau cunoştinţă cu partea întunecată a Forţei capitalismului: şomajul. Pur şi simplu, de data asta oamenii şi-au strigat pe alt ton năduful şi dispreţul faţă de o şleahtă de mincinoşi, care le-a luat votul şi i-a păcălit.

Din câte se poat