În mediatizata anchetǎ despre locuinţele repartizate unor generali şi apoi cumpǎrate de cǎtre aceştia, procurorii DNA au, probabil, motive întemeiate sǎ ancheteze dacǎ atribuirile respective fuseserǎ sau nu fǎcute cu respectarea legii nr.562/2004. Concentrându-ne atenţia asupra elucidǎrii mǎsurii în care un contract de închiriere era sau nu valabil în momentul vânzǎrii locuinţelor, dacǎ declaraţiile date de generalii beneficiari au fost sau nu false, riscǎm sǎ pierdem din vedere fondul problemei.

Problema e, dupǎ mine, cǎ anumiţi oameni au “dreptul” sǎ primeascǎ locuinţe, cu chirie, pe care apoi sǎ le cumpere la un preţ care reprezintǎ mai puţin de un sfert din cel al pieţei. Cu alte cuvinte, în afara salariului cuvenit, primesc un “bonus” substanţial, netransparent şi neimpozitat. În plus, aceste beneficii sunt discriminatorii, cǎci bǎnuiesc cǎ nu toţi generalii armatei române au primit câte o asemenea locuinţǎ.

În ţara asta, şi în orice ţarǎ normalǎ, pentru a avea o locuinţǎ, trebuie sǎ o cumperi sau sǎ o închiriezi, plǎtind pentru aceasta un preţ corect. Excepţie fac cei care nu dispun de resurse financiare suficiente, şi pentru asta primesc un ajutor social (uneori, sub formǎ de locuinţǎ dintr-un fond special, cu chirie subvenţionatǎ). O altǎ excepţie ar fi situaţiile în care funcţionari ai statului sunt obligaţi, din motive independente de dorinţa lor, sǎ-şi schimbe localitatea de reşedinţǎ şi atunci li se pune la dispoziţie o locuinţǎ de serviciu – dar numai pe durata acestei deplasǎri forţate.

Sunt zeci de mii de familii (unele, compuse din douǎ-trei persoane) care locuiesc în garsoniere de confort doi. Unii le-au cumpǎrat la preţul pieţei şi plǎtesc rate şi dobânzi. Dar numai unii dintre ei, pentru cǎ au gradul de general, primesc din acest motiv “locuinţe de serviciu” pe care apoi le cumpǎrǎ la preţuri simbolice şi cu dobândǎ subvenţionat