Vrei să parcurgi Bucureştii fără să te loveşti de bucureşteni? Fă-o la sfârşitul săptămânii. Metropola de pe Dâmboviţa, liberă de înghesuială, respiră primăvăratic, prin castani, magnolii şi ierburi, şi se lasă privită ca o femeie frumoasă care ştie că n-are motive să ascundă nimic. Tot ce arată o avantajează.
Sâmbătă am bântuit un ceas pe Lipscani şi străduţele adiacente, reconsiderate de edili. Caldarâmul şi-a recâştigat pietrele cubice de granit, trotuarele, eliberate în mare parte de schele, au devenit accesibile. Mese şi scaune, de diverse forme, culori şi alcătuiri, s-au revărsat în străzile pe care le recunosc şi nu prea. Încep să caut cu privirea vechile consignaţii de unde am cumpărat cândva o frumoasă pendulă care nu funcţiona, dar pitea în ea timpul, rămas staţionar în granitul limbilor ei leneşe, un scrin dezmembrat pe care un bătrân restaurator, care lucrase la Peleş, l-a trecut prin măiastra lui chirurgie plastică, un scaun de birou cu picioare de leu. Aici era o prăvălie de nasturi, dincolo o croitorie, aici jos lucrau la fereastră, lăsându-se admiraţi din stradă, sticlarii. Clădirile proaspăt vopsite sunt şi acum. Ceva însă nu mai e. Mă simt – e bine sau e rău? – stând răsfăţat la o masă pe trotuar, lângă o îngheţată uriaşă, ca pe una dintre străduţele ce pleacă din Grand Place în Bruxelles. La masa vecină, câţiva tineri englezi, unul de culoare, beau bere şi cercetează o hartă a oraşului. Înainte m-am tot intersectat cu o familie de nemţi care poza, din toate unghiurile, o clădire pe care e scris “For sale” şi care părea să-i intereseze. Aici, extrag eu din memorie, era o mică prăvălie a unui armean. Avea de toate. Din interior se revarsă muzică grecească, iar tabla, scrisă cu creta şi plantată în stradă, aşa cum am văzut în atâtea vechi oraşe europene, îmbie cu un meniu tipic regiunii Salonic. Ceva mă derutează şi încerc să pricep ce. Centrul i