O aparentă poantă, nu foarte proaspătă, are doza sa de tristeţe şi realism: în faţa unui bloc „socialist“, pe o bancă, doi pensionari osteniţi de viaţă, asistă indiferenţi la zborul abulic şi cam în vrie al unui deltaplanorist, care fatalmente, se izbeşte de imobilul cu tencuiala căzută, iar apoi se striveşte de trotuarul plin de gropi, suficient pentru ca cei doi înţelepţi să conchidă „ţară de rahat, terorişti de rahat“!

Cam la nivelul acestei expectanţe vizionare se petrec lucrurile în România iar Iaşul nu face excepţie, se joacă pe mize mici, cu respiraţii nici măcar tactice, de cel mult un mandat, în jocuri de sumă nulă, inversul celor de tipul „win – win“, partide în care e sigur doar că toată lumea pierde.

Cam tot ceea ce se mai face, dacă se mai face şi nu doar se simulează mai mult sau mai puţin credibil, se desfăşoară cu o înfrigurare disperată, de parcă mâine ar fi deja sfârşitul lumii şi, ca la ultimul dans, nu prea mai contează nimic, au reste, d’apres nous, le déluge.

Deşi mai nimeni nu-şi mai aminteşte ori nu mai vrea să facă un recurs la memorie, Iaşul are deja asumată şi bine plătită o strategie de dezvoltare până spre orizontul lui 2020, de care nici nu s-a ţinut cont şi nici nu a ajutat la nimic, în afara vreunui comision asumat de firma olandeză care a structurat respectiva sinteză, făcută cam din avion, document a cărui stil şi manieră ne-au tot făcut să ne gândim la un anume personaj, extrem de atent la oameni şi companii.

Între timp, au performat alte concepţii, despre polii şi axele de dezvoltare, demarate cu un entuziasm chiar muncitoresc şi chiar în lipsa Planului Urbanistic General şi a Registrului Spaţiilor Verzi, adică în crâncenă ilegalitate, lucru care însă nu a deranjat pe nimeni, nici măcar pe cei de la Curtea de Conturi ori de la Fisc, pentru că în lipsa acestor normative până şi impozitele locale sunt atacabi