(Apărut în Dilema veche, nr. 273, 7 mai 2009)

În Săptămîna Mare, la emisiunea Cap şi pajură, domnul Cristian Tudor Popescu mărturisea tăios că, în opinia lui, obiceiurile culinare ale Paştelui sînt un scandal. Postul mai poate fi de înţeles ca pregătire spiritualizantă, deşi are ciudate excese mortificatoare. (Postul negru e recomandat totuşi de Biserică doar în Vinerea Mare, ca participare simbolică la moartea Domnului.) În schimb, belşugul de mîncare zdravănă care urmează nopţii Învierii i se părea în total contra-sens cu înălţimea evenimentului sărbătorit, cu trecerea spre o viaţă eliberată de grosolăniile materiei. În viziunea domniei sale, creştinii întîmpină sărbătoarea ca nişte fiinţe livide, sleite de puteri, ofilite de interdicţii, pentru a o trăi îndopîndu-se, exultînd că pot în sfîrşit să se îmbuibe, schimbînd abrupt asceza pe exces, uitînd – pare-se – tot rostul ascendent al Paştelui pentru care s-au pregătit. O lamentabilă cădere în substanţe pline de proteine, tocmai atunci cînd sărbătoarea le oferă zborul spre stări diafane.

N-am să insist asupra observaţiilor de bun-simţ că nimeni nu e obligat să dea năvală nici la post, nici la mîncare sau că ciorba de lobodă poate fi sorbită cu tot atîta lăcomie precum borşul de miel dres cu smîntînă multă. Ceea ce importă pînă la urmă este intenţia de a intra în metabolismul sărbătorii, este o minimă atenţie faţă de sensurile ei. Bucuria Învierii, eficacitatea ei covîrşesc oricum, cu anvergura lor trans-lumească, toate meritele şi pregătirile pe care, în finitudinea noastră, le-am putea achiziţiona. O spune Cuvîntul pascal al Sfîntului Ioan Gură de Aur: „Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămînd.”

Ce m-a uimit în declaraţia de la Realitatea TV a fost logica simplificatoare, plană cu care era judec