În mod sigur, spaţiul public (plin de gunoaie, mizerie şi dezordine) e al nimănui. Abandonul e cert, chiar dacă e spaţiul care ilustrează prin excelenţă gradul de civilizaţie al unei ţări.

La noi seamănă cu un spaţiu de răzbunare şi indiferenţă, reflectând ranchiuna surdă rămasă faţă de un Stat care, din duşman ireductibil până la 1989, s-a transformat în scena unui spectacol politic ştiut a fi imund şi fără multe rezultate.

Vezi dezinteresul absolut, de fond şi formă, pentru Stat, instituţii şi valorile lor, luate obiectiv. Merge de la ignoranţa benignă la aversiunea netă. O jumătate de secol de umilinţă, asprime, teamă şi sărăcie au virusat tot ce înseamnă importanţă acordată şi criteriu de definire al profesionalismului, funcţionalităţii, calităţii sau ideii de perfectibilitate, dacă nu de perfecţiune. Spiritul românesc pare impermeabil la ideea de posibilitate a mai-binelui.

Găseşti însă ambiţii personale unilaterale, amestecate cu acea pregătire medie născută din lipsa de criterii, dar promovată pe ideea că te descurci din mers. Viziune nu există. Rateurile sunt atât de numeroase încât România pare ieşită din mâinile unui demiurg schizofrenic. Nimic nu are fundaţii, nimic nu e dus până la capăt, nimic nu e închegat - pentru că în politica foarte recentă profesionalismul (metodic, calculat, punctual şi tăios, cu toate binecuvântările pe care le aduce) lipseşte.

Până la un punct, înţelegi că ţara a trebuit să înveţe din mers, să recupereze rapid ceea ce a pierdut în patru decenii jumătate de istorie europeană tot mai accelerată la Vest, cu un efort de care alţi central-europeni au fost mai scutiţi pentru că nu s-au înfundat într-un comunism atât de macabru... Dar nu mai poţi accepta, după un sfert de secol, nepriceperea, amatorismul, precupeţeala. Nu poţi cere seriozitate perfectă, etică imaculată şi competenţă dusă la