(Apărut în Dilema veche, nr. 117, 20 aprilie 2006)
Muzeul Ţăranului Român a organizat în weekendul trecut Praznicul Floriilor, la care au participat 150 de meşteri din ţară. Au fost de toate: oale, ţesături, împletituri, icoane, flori, muzică, ciorbă de peşte şi peşte la grătar, dar, mai ales, ouă pictate şi împestriţate. „Legendele de întemeiere” ale oului de Paşti sînt multe şi variate. Trei dintre ele o au în centru pe Maica Domnului. Potrivit celei dintîi, Maria era urmărită de iudei şi, pentru a le distrage atenţia, vopseşte nişte ouă şi le aruncă peste umăr. Într-o altă variantă, urmăritorii aruncă cu pietre înspre ea, dar pietrele se transformă, în zbor, în ouă roşii. Cea mai cunoscută legendă ne spune că Maria Magdalena sau Fecioara Maria aduce pe Golgota un coş cu ouă cu care încearcă să îi îmbuneze pe soldaţii romani care îl păzeau pe Mîntuitor. Sîngele Lui se prelinge de pe cruce, înroşind astfel ouăle.
În trecut, gospodinele de la ţară vopseau ouăle pentru Paşti în Joia Mare. Existau două categorii: ouă roşii, numite şi „merişoare”, şi ouă cu modele („încondeiate”, „scrise”, „pictate” cu ceară, „chinuite”, „muncite”). „Ouăle chinuite” nu se dădeau de pomană, pentru că se credea că nu sînt primite de Dumnezeu. În unele locuri se vopseau cîteva ouă în negru pentru sufletele celor morţi. De Paşti, în prima zi, ouăle se ciocneau după o anumită regulă: capul cu capul şi dosul cu dosul. În prima zi se ciocnea numai capul cu capul. Ţăranii credeau că aceia care vor ciocni ouă de Paşti se vor întîlni şi pe lumea cealaltă...
Am profitat de ocazia Praznicului Floriilor de la MŢR şi am plecat în urmărirea „tradiţionalului ou de Paşte”. Identificarea vînzătorilor de ouă a fost dificilă, navigînd printre standuri cu figurine din turtă dulce marca „Onu Avram, meşter popular din Argeş”, purtînd certificatul „tradiţie, calitate, devotament”; cergi de
