Din seria “poate sînt eu nebun”: Florina Ilis a scris o carte slabă. Ceea ce-mi aminteşte că mai sînt şi alţi nebuni care temperează entuziasmul pentru cărţi evident slabe: canonul, un site bun într-o mare de plictiseală.

Revenim: am o recenzie video şi una text, alegeţi:

“Vieţile paralele”, romanul Florinei Ilis, a luat premii şi laude de prin toate zările criticii româneşti. Aşa că putem sta liniştiţi şi analiza un fenomen colateral: postmodernism românesc în forma sa de maximă sforţare şi, implicit, epuizare. Ilis aruncă într-un cazan de 700 de pagini informaţii biografice solide, bîrfe, ipoteze, deformări ideologice interesate, securişti şi obţine, ni se spune, o nouă formă de povestire a vieţii Eminului. Totul porneşte bineînţeles de la nebuloşii ani ai nebuniei, întrerupţi de întoarceri în perioade mai clare biografic ale poetului: iubirea cu Veronica, studenţia de la Viena şi puseul de patriotism, viaţa politică şi raporturile cu Maiorescu sau alţi conservatori etc.

Între scriitoare şi unii critici există coerenţe fără tăgadă. Ilis dă în unele interviuri cheia proprie de interpretare: e biografia contaminată de SF sau de un stil paranoid al relatării, mai spre Pynchon sau Eco. Riscurile sînt însă mult mai mari decît pare să fie dispusă receptarea de la noi să accepte. Pentru că una e să observi că mitul eminescian e pus încă o dată la încercare şi că deformările istorice sînt narativizate de Ilis, alta e să vezi la treabă propriu-zis ce soluţii alege pentru ilustrare. Unul dintre securişti (din ăia puternic ideologizaţi din anii 50, şi cu ceva trecut legionar) stă cu Eminescu în aceeaşi cameră la tratament în Viena şi încearcă să-i noteze delirul, ba chiar să-l reorienteze către socialism. Sună simpatic, realizările sînt însă modeste. În unele pasaje asişti practic la concretizarea unei compuneri de clasa a 4-a cu tema „închipuiţi-vă