Odată cu condamnarea lui Cătălin Voicu se încheie un ciclu din viața societății românești, acela în care a început și s-a desăvârșit subjugarea sistemului de justiție de către indivizii care gravitează în preajma funcțiilor importante din stat și care aparțin politicului. Deși plutonier în armată la începutul carierei sale, Voicu a avansat pe principiul napoleonian conform căruia fiecare soldat poartă în raniță bastonul de mareșal și în doar 20 de ani a ajuns general al armatei române, habar nu am cu câte stele. Aciuat în preajma lui Ion Iliescu, care deși s-a hotărât mai demult să moară sărac, a privit cu nepăsare cum cei din jurul său se îmbogățesc fără măsură și fără lege, Voicu a dezvoltat un sistem mafiot care îngrozește prin amploare ,prin ierarhiile statale confiscate, prin sumele de bani vehiculate și prin tupeul cu care și-a clădit așa-zisa carieră de militar cu cel mai înalt grad, fără a depăși condiția de analfabet psihic, condiție care i-a dat curajul de a se considera „nașul” infractorilor milionari în euro.

Voicu n-a avut nici un fel de limite și nici un fel de frică. Nici măcar teama că va crăpa din cauza osânzii în care s-a cuibărit transformându-l într-un monstru biped care-și târa hoitul în cele mai înalte instituții ale statului, în care-și racola atât clienții, cât și subordonații ce-i îndeplineau ordinele mai ceva decât negrii de pe plantațiile de bumbac. Fără partidul care l-a făcut senator și care i-a permis chiar și după ce a fost condamnat de prima instanță de judecată să voteze legile statului român, pe care l-a batjocorit violându-i instituțiile, Voicu n-ar fi fost nimic. Ar fi ieșit la pensie ca plutoner, așa cum i-au hărăzit lui ursitoarele la naștere, de nu s-ar fi întâmplat ca Dracu să-i schimbe destinul pe parcurs…

Dacă o singură dată PSD s-ar fi lepădat de el când doar își începuse cariera infracțională, cred că omul s