Acest editorial nu le este adresat celor care confundă credinţa cu instituţia Bisericii. Ceea ce vă scriu sunt cuvintele unui singur om care crede într-un singur Dumnezeu. Printre primele lucruri învăţate de la mama, din Biblie, au fost cuvintele “întoarce şi celălalt obraz”.

E greu, uneori, să fac asta, recunosc! E lupta cu propriul ego. Cea mai dură, după părerea mea. De data asta, însă, mi-am propus să renunţ cu totul la orgoliu, la propriile principii, la “a plăti cu aceeaşi monedă”.

Încep prin a vă spune că sunt ortodoxă, dintr-o familie cu şapte preoţi, cu mamă care nu adoarme seara fără să-şi spună rugăciunea. Cu un copil care nu închide ochii fără să îi mărturisească lui Dumnezeu toate greşelile lui de peste zi, pe care le judecă drept păcate. N-am să vă mint spunându-vă că mă număr printre cei care, duminică de duminică, merg la biserică. N-am să vă mint nici că sunt printre cei care sărută icoane, moaşte sau mâini de preoţi. Sunt doar un om care crede în Dumnezeu.

În ultimele luni, jurnaliştii de la ”Adevărul”, ziar la care şi eu lucrez, au scris zeci de poveşti despre preoţii ortodocşi cu har, despre feţele bisericeşti, din toate colţurile ţării, care sunt iubite de credincioşi. Tot în ultimele luni, ziarul a avut şi trei anchete. Una despre Preasfinţitul Paisie Lugojanul, de la Arhiepiscopia Timişoara, anchetat de DNA într-un dosar de şantaj pe bani europeni. A doua despre acelaşi PS din Banat, care s-a certat cu jurnaliştii ”neortodocşi”, anunţând că nu le mai răspunde la întrebările privind reabilitarea, cu 100.000 de euro, a treptelor Catedralei Mitropolitane. Şi o alta despre presupusele moaşte ale Sf. Parascheva, găsite de Episcopia Roman şi transformate, peste noapte, în oseminte sfinte, în lipsa oricărei dovezi. Raportul de informaţii pro-Biserică este vizibil mai mare decât cele care i-ar putea supăra pe înalţii prelaţi.

Ce