(Apărut în Dilema veche, nr. 149, 1 decembrie 2006)

Scriam, nu de mult, în Dilemateca, nu mai ştiu exact, că sinceritatea nu e o însuşire cu care ne naştem. Copiii nu sînt sinceri şi părinţii recurg uneori la măsuri represive ca să-i înveţe să nu mintă. Îmi amintesc că mama avea o fantezie inepuizabilă în alegerea pedepselor pe care mi le aplica promt, ori de cîte ori mă prindea cu minciuna: fie nu mai vorbea cu mine o lună, fie mă punea în genunchi pe coji de nuci, fie, ceea ce era cel mai rău, mă ducea în catedrala gotică, unde pe pereţi erau scene cu oameni cărora li se tăia limba, dacă minţeau. Poate de aceea principala calitate a cărţilor mele, subliniată de critici, e sinceritatea – în treacăt fie zis, asta nu mă încîntă prea tare, fiindcă virtuţile morale şi cele estetice se bat între ele ca familiile Capulet şi Montagu, iar o mare iubire între progeniturile lor apare foarte rar şi sfîrşeşte totdeauna prost. Ciudat, ciudat, cum vin de se leagă gîndurile disparate într-o alăturare imprevizibilă, atunci cînd eşti provocat să-ţi exprimi părerea asupra unui amănunt pe care l-ai trecut pînă acum cu vederea.

Aşadar, mi s-a cerut să vorbesc despre politeţe şi primul meu impuls a fost să vorbesc despre sinceritate. De ce? Iată ce cred eu. Politeţea e împinsă la margine, ridiculizată şi compromisă ca o redingotă veche, mîncată de molii, sau ca partidele istorice care, în viziunea unora, şi-au trăit traiul şi-au mîncat mălaiul. Să fie principalul duşman al politeţii libertatea? Păi, dacă sînt liber, fac ce vrea muşchii mei! Sau naturaleţea? Păi, de ce să-l ajut eu să coboare din tramavai pe şontorogu’ ăla, prefăcîndu-mă amabil, cînd mie îmi vine să-i dau mîna fetei, al cărei buric îmi face cu ochiul de vreo cinci staţii bune, că cine ştie, poate iese ceva de aici? Totul e de înţeles pe lumea asta. Şi, dacă politeţea e doar o convenţie, „Jos cu politeţea!”