Ştiu că termenul de “coabitare” enervează, aşa cum enervează, uneori, vecinii. Dar nu e vina mea. Eu încerc doar să explic faptul că ea, coabitarea, rezultă, uneori, în baza Constituţiei şi a votului exprimat de alegători. În cazul unei republici parlamentare, coabitarea este aproape imposibilă, majoritatea parlamentară fiind cea care decide preşedintele. Dar şi atunci pot apărea blocaje (un exemplu este Italia). Poate că alegătorii sunt mai înţelepţi decât oamenii politici şi nu vor să dea toată puterea unei singure “tabere”. Riscul este însă acela ca preşedintele şi premierul să tragă de volan în direcţii diferite...
Un aspect esenţial în legătură cu coabitarea îl reprezintă gradul de acceptare a ei de către opinia publică. Sigur aşa cum am arătat alegătorii sunt cei care pot genera coabitarea, prin votul lor “încrucişat”. Dar acceptă ei, oare, consecinţele acestui vot “mixt”, în ceea ce priveşte funcţionarea instituţiilor principale ale statului?
Iată răspunsul, în sondajele din Franţa, la întrebarea “Cine în opinia Dvs., este adevăratul şef al executivului: preşedintele sau primul-ministru?”.
octombrie 1986
octombrie 1993
octombrie 1999
Mitterrand
(preşedinte)
Chirac
(premier)
Mitterrand
(preşedinte)
Balladur
(premier)
Chirac
(preşedinte)
Jospin
(premier)
31
52
29
58
33
57
Este evident că percepţia politică îl indica pe premier, în regimurile de coabitare, ca fiind şeful executivului. Interesante sunt şi rezultatele sondajelor de dinaintea celor trei coabitări, respectiv răspunsurile la întrebarea: “În opinia Dvs., în caz de coabitare, cine ar trebui să fie şeful executivului: preşedintele sau primul-ministru?”.
