Când îl apasă tristeţea sau nostalgia vremurilor trecute, îşi ia fluierul sau ca-valul şi-şi varsă oful cântând pe malul Râmnei. Când dimpotrivă, e vesel şi doreşte să aducă bucurie şi în inimile celorlalţi, duce la buze una din muzicuţe, pe care le păstrează mereu la îndemână. Pe nea Ion Bughiurlan îl ştie toată suflarea comunei Gura Caliţei ca fiind ultimul „fluieraş” al zonei. La 80 de ani, încă n-a obosit să cânte şi singura tristeţe a acestui suflet de artist este că nu s-a găsit şi altul, mai tânăr, care să vrea să înveţe să cânte la fluier şi să-i ducă arta mai departe...

Au fost şase copii la părinţi şi dintre toţi, doar pe el l-a atins scânteia talentului muzical. Şi totul, din cauza armonicii pe care tatăl său, cizmar de meserie, a primit-o de la cineva să o lipească. „Armonica e ca un fel de acordeon, dar are numai clape. Îmi plăcea tare instrumentul ăla şi când tata era plecat, mă furişam la el în atelier, o furam, şi încet încet, am învăţat să cânt la ea. Mi-a plăcut tare muzica, dar n-am avut posibilităţi, la vremea aia, să mă dea pe la vreo şcoală să învăţ a cânta cumsecade. Eram mulţi, e drept că o duceam un pic mai bine ca alţii, că avea tata meserie bună, dar mai mult de şapte clase n-am făcut, iar soră-mea patru... După aia au început necazurile, doi fraţi au murit în război, apoi alţi doi, de-am rămas acum doar eu şi soră-mea...”, povesteşte nea Ion.

El a rămas să trăiască în casa părintească şi cum dragostea pentru muzică nu-i dădea pace, a învăţat să cânte la cel mai la îndemână instrument: fluierul. Şi aprecierea nu a întârziat să vină. Nu era serbare în sat unde să nu „fluierească” octogenarul, şi nu era flăcău să plece cătană fără să fie petrecut de sunetul grav al cavalului lui nea Ion. „Aşa era datina. Şi pe mine când am plecat în armată, m-a condus muzicantul cu acordeonul, de aici şi până l