Integrat în antologia de autor „Ora exactă cu aproximaţie" (Tipo Moldova, 2012) în colecţia „Opera omnia" - ultima mare colecţie de proză contemporană românească - romanul „Veşnicia cu patent" rămâne, chiar la opt ani de la apariţie, un roman singular, dar în egală măsură şi singuratic în proza noastră de după Revoluţie. Apărut după „Singurătate în tranzit" - o parabolă existenţială - şi după „Paznic la uşa nopţilor" -o carte cu câteva excelente povestiri- „Veşnicia cu patent" este cu totul altceva. De fapt, fiecare volum semnat de Vasile Datcu rezumă o experienţă biografică sau estetică văzută ca o ardere de tot, fără rest.În consecinţă, fiecare carte devine o aventură unică, nu atât fără continuitate, cât mai ales irepetabilă. Romanul „Veşnicia cu patent" rezumă o experienţă literară unică şi exemplară cum puţin scriitori români contemporani au trăit. Fără îndoială, avem de-a face cu un roman cu pariu estetic complex, un roman care se scrie o singură dată în carieră. Cine reia sau continuă acest tip de experienţă nu ajunge decât să strice prin diluare. Au mai păţit-o şi alţii!...

Format din 30 de povestiri oarecum independente, cu o construcţie epică mai mult sugerată, „Veşnicia cu patent" este o carte paradoxală. În primul rând este cea mai radicală carte scrisă de un brăilean în ultimul sfert de veac, adică o carte cu care autorul încearcă o cale nebătătorită nici de sine, nici de alţii. În al doilea rând, Vasile Datcu iese din micul canon al prozei din provincia de sud-est sau, mai exact, aşază peste palimpsestul epicii din această parte de ţară, un text nou. Vasile Datcu face parte din grupul de scriitori care se distanţează substanţial de literatura maeştrilor, ieşind de sub umbrela lui Istrati, Sebastian sau Fănuş Neagu deoarece ştie foarte bine că la umbra lor nu creşte decât iarbă măruntă. Titlul romanului are un evident caracter polemic. El