Ciudată foaită suntem noi, bihorenii, iar orădenii în mod special! Mereu clevetim că "nu se face" niciodată nimic (aşa, impersonal), că oraşul e mort, dar şi când "se întâmplă" câte ceva ne doare fix în cot.

Aşa a fost şi sâmbăta trecută, când a avut loc cea mai frumoasă aniversare a intrării Armatei Române în Oradea eliberată în aprilie 1919 de sub regimul bolşevicii lui Kun Bela. Organizatorii s-au gândit cam la toate detaliile, invitând istorici care să evoce faptele, mobilizând militari şi găzduind voluntari sosiţi din Capitală cu uniforme de epocă.

Muzicanţii fanfarei pe cale de dispariţie a Şcolii de Agenţi ai Poliţiei de Frontieră s-au prezentat şi ei, chit că sunt cu toţii pensionari, actorii Teatrului Regina Maria au pus în scenă o reconstituire a evenimentelor de acum 94 de ani, rostind discursurile Generalului Traian Moşoiu, primarului Rimler Karoly şi dr. Aurel Lazăr, membrii Ansamblului Folcloric Crişana au oferit un spectacol reuşit, iar elevii a două colegii (jos pălăria pentru profesorii de la Aurel Lazăr şi Gojdu!) au adus flori pentru a le lăsa la monumentele româneşti.

Doar orădenii au lipsit pentru ca sărbătoarea să fie deplină. Aceiaşi orădeni care, însă, de 15 martie îi invidiază mereu pe concitadinii lor maghiari că se adună de ziua lor cum ei n-o fac de 1 Decembrie.

Dar apatia orădenilor nu e o excepţie, ci deja o tradiţie. Dacă vă amintiţi, nici măcar la concertele în aer liber cu acces gratuit oferite în ultimele două decenii de nume sonore (Goran Bregovici, Iris, Alphaville, Uriah Heep, Phoenix) orădenii nu au ocupat măcar pe jumătate platoul de lângă Palatul Vulturul Negru. Aceeaşi amorţeală persistă şi la alt gen de spectacole (managerul Filarmonicii se tot întreabă pe unde or fi profesorii şi studenţii de la Muzică de-i sala mereu goală), la evenimente sportive (oraşul e plin de microbişti, dar stadionul e pust