Se spune că suntem ceea ce mâncăm. Dar nu numai ce băgăm pe gură ne defineşte şi ne formează, ci şi ce scoatem pe gură. Adică ce şi cum vorbim.

Pentru unii, acestea sunt banalităţi, alţii însă nu sunt deloc conştienţi de ele. Ca dovadă că nu au nicio apăsare că scriu şi vorbesc cu picioarele.

A vorbi corect româneşte e în primul rând o dovadă de respect pentru ţara aceasta – sunt cuvinte mari, dar asta e! Degeaba te baţi cu pumnu-n piept că eşti patriot, dacă spui „almanahe“ sau „succesuri“. Vorba te trădează, arată că în realitate te doare undeva de România şi că altele sunt interesele tale.

Apoi, a vorbi corect româneşte e o dovadă de respect faţă de tine însuţi şi faţă de cei de lângă tine. E ca în cazul igienei personale. Faptul că nu te speli dovedeşte că te desconsideri şi pe tine, şi pe cei din jurul tău. Îi agresezi şi, în cele din urmă, atentezi nu numai la confortul lor, ci şi la sănătatea lor.

Ca în cazul bolilor fizice, şi vorbitul incorect e contagios.

În primul rând, se îmbolnăvesc cei cu imunitatea scazută, cei cu un nivel de educaţie precar. La ei prind imediat viruşii. Aud la televizor formulări aberante şi le preiau ca bune.

De exemplu, dispariţia formei de genitiv. Televiziunile titrează trunchiat, pentru a face economie de spaţiu, „fan Cotabiţă“ (în loc de „fanul lui Cotabiţă“) sau „director bancă“ (în loc de „directorul băncii“). Publicul crede că aşa e corect şi formula se instalează confortabil în limbă.

Un alt păcat lingvistic al presei este inflaţia de „pe”: „discuţii pe un anumit subiect“ (în loc de „despre un anumit subiect“) sau „corespondent acreditat pe Guvern“ (în loc de „la Guvern“). „Pe“-ul, folosit din belşug aici, se răzbună şi dispare din forma de acuzativ al lui „care“ („omul care l-am văzut“) – mai ales în discursurile politicienilor invitaţi la televizor. Tot de la politicieni sau, în ge