Nu m-a interesat niciodată fotbalul. Pe stadion, la meci, am fost o singură dată, pe la sfîrşitul anilor ’90, iar în liceu am jucat mai degrabă baschet. Mi s-a părut dintotdeauna un pseudosport, cu o încărcătură gregară şi ipocrită, un fel de simulare a unei confruntări reale, complexe, echitabile. Pînă într-o zi, cînd mi-am dat seama că tocmai de-asta – fiindcă e pseudosport – e fotbalul atractiv. Dar să vă spun ce nu-mi place la fotbal. În primul rînd, faptul că se poate discuta atît de mult – şi mai ales laudativ – despre un gol dat cu mîna, aşa cum a fost cel al lui Maradona – prin 1986, dacă nu mă-nşel – împotriva Angliei. Mi se pare şi mi s-a părut o încălcare dezgustătoare a regulilor. Chiar dacă s-a văzut numai în reluare, ea îl descalifica/priva de onoare pe autor. Dar, în loc de asta, o mare parte a presei – nu cea britanică, desigur – a vorbit la vremea respectivă despre „mîna lui Dumnezeu“.
Chiar aşa? Atunci cînd văd oameni rugîndu-se pentru sănătate în loc să se ducă la doctor, rugîndu-se doar, stau şi mă gîndesc dacă fac acelaşi lucru şi cînd li se arde un bec. Sigur, rugăciunea e bună, mai bună chiar decît sănătatea, dar Dumnezeu nu e doctor, electrician, taximetrist şi altele. Şi cu atît mai puţin, jucător de fotbal-cu-mîna. Asta nu puteam înţelege.
DE ACELASI AUTOR Inventarul televiziunilor fantomă Ouatu şi România travestită Ce-a avut, dom'le, englezul ăla cu noi? Se poate fără Facebook? Cel mai cunoscut fotbalist de pe Pămînt făcuse, la vremea respectivă, într-un meci de vîrf, un lucru ruşinos, care, descoperit, ar fi determinat un cavaler medieval să se retragă definitiv din turniruri şi, eventual, să se apuce de penitenţă. E drept, în Evul Mediu nu existau televiziunea şi, mai ales, reluările. Dar, ca tacîmul să fie complet, discuţia care urmează unor astfel de mizerii – din punctul de vedere al regulamentului şi al adversităţii
