Concurenţa e pe dos în România. În loc să câştige competiţia cel mai bun, învinge cine moare ultimul. Cu alte cuvinte, competitorii sunt premiaţi pentru rezistenţă fizică într-un mediu ostil şi linia de sosire o trec cei care au oferit servicii proaste cât mai mult posibil. Servicii care devin şi mai proaste cu cât managementul celorlaţi competitori îi determină să facă implozie. Pentru că cele mai multe firme dispar ca urmare a deserviciilor aduse de proprii conducători, decât a “deranjului” din afară.

Şi ca să vedeţi că nu bat câmpii, aduc în sprijinul celor spuse date statistice. România are cea mai scăzută pondere a serviciilor din UE în coşul de bunuri (23%, faţă de 41%), cel mai mic procentaj al populaţiei ocupate în servicii (41%) şi cea mai redusă pondere a serviciilor în PIB (58%). Cu o concurenţă atât de redusă oare cum să fie serviciile?!

Să spunem însă adevărul până la capăt. În România, multă vreme - înainte ca românii să se plimbe prin UE – nici nu s-a ştiut ce-s acelea servicii bune. Deoarece la noi nu piaţa alocă resursele şi nu mediul economic atrage investiţiile, ci înţelegerile pe sub masă. De aceea seamănă investitorii străini cu cei autohtoni, fiindcă de-a lungul perioadei postcomuniste România a preferat înţelegerile bilaterale, privatizările cu investitori strategici şi clauzele secrete în locul unor oferte publice lansate pe bursă. Polonia a mers pe mâna pieţei de capital şi a constatat că are putere mai mare de negociere când nu cere ceva de la cineva, ci plăteşte doar preţul pieţei. România vrea să dobândească putere de negociere cu piaţa internaţională de capital pe seama înţelegerilor bilaterale: se roagă de FMI să încheie un acord, certificat de bună purtare pe seama căruia să obţină bani de pe piaţă la preţuri în scădere. Polonia are indicatori buni, preferă să lucreze cu piaţa şi vine FMI să-i propună o linie de cr