Dacă n-aţi avut şansa să o auziţi plângând pe Ecaterina Andronescu, fost ministru etern al Educaţiei, merită să pierdeţi o oră din viaţă.
Cam atât m-a ţinut la telefon după ce am publicat, anul trecut, un material despre implicarea ei în tentativa unor cercetători de la Politehnică de a obţine de la buget vreo jumătate de milion de euro pentru un proiect de cercetare plagiat în grosolan. În acea oră aţi avea posibilitatea să vedeţi în toată splendoarea ei uriaşa diferenţă între ceea ce spune, printre sughiţuri, un om politic şi ceea ce face el în realitate. El sau companionii săi politici.
Căci e indiscutabil, după ce Ecaterina Andronescu n-a mai fost ministru, iar ministerul ei a fost spart în două – unul al Educaţiei, celălalt al Cercetării şi Învăţământului Superior – titularii care au succedat-o, Remus Pricopie şi Mihnea Costoiu, sunt os din osciorul său.
Rămâne de neuitat acea ordonanţă de urgenţă pe care a dat-o Ecaterina Andronescu în ultima sa şedinţă de Guvern şi pe care o pritocea cam în perioada în care îmi bocea la telefon cât iubeşte ea performanţa şcolară şi cercetarea românească. A restabilit dreptul parlamentarilor de a fi rectori, a restabilit dreptul rectorilor de a fi lideri de partid, a luat dreptul universităţilor de a retrage titluri academice frauduloase, a redat profesorilor universitari dreptul de a conduce câte doctorate poftesc, fără-număr-fără-număr, şi aşa mai departe.
Şi a anunţat intenţia, pe care n-a mai apucat s-o pună în operă, de a scoate antetul ministerului de pe diplomele universitare, lăsând onoarea de a le gira doar universităţilor emitente. „Că aşa e la Harvard sau la Cambridge”, a justificat ea, în aplauzele rechinilor universitari, care abia aşteaptă ca emiterea diplomelor să devină doar o afacere internă, fără amestecul ministerului. Ideea nu pare abandonată, căci urmaşii Ecaterinei Andronescu se dov