Marius Lucaciu e un om luminos. El e deasupra încercărilor acestor vremuri în care prejudecăţile sunt bătătorite de întâmplări nefericite cu oameni de aceeaşi etnie, care nu au caracterul şi sufletul lui.

Marius are culoarea pielii foarte închisă, zâmbeşte cu ochii şi vorbeşte moale, încet şi blând. Ştie cuvinte complicate pe care le rosteşte cu accent dulce, bucovinean, despre emisiuni televizate, despre sora lui pe care a văzut-o de patru ori în viaţă, despre artişti, spectacole, planuri şi vise. Uneori, însă, îşi aminteşte frânturi de trecut.

N-a venit pe lume prea uşor, dar Dumnezeu l-a vegheat, căci altfel asistenta nu l-ar fi găsit în tomberonul maternităţii, în drum spre casă, şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat. A trăit prin orfelinate, a simţit, deseori, că e al nimănui, a dus dorul vieţii altor copii, imaginând copilăria pe care alţii au avut-o, a fost deseori marginalizat de colegi, a fost bătut de ceilalţi copii mai mari, la şcoală, pentru că e de etnie rromă, a fost concediat de patronul unei firme la care a muncit, din acelaşi motiv. Acestea sunt lucruri comune pentru copiii în situaţia lui, de mici sunt supuşi la încercări în faţa cărora unii cedează, mai târziu.

Cu toate astea, Marius este plin de iubire, nu cere nimănui nimic, ci vrea să facă lucruri cât poate el de bine şi, dacă Dumnezeu îl ajută, să facă rost de bani pentru o operaţie care să-i corecteze handicapul de la mâna stânga. N-a vrut să impresioneze lumea cu defectul său. Poate că altul, în situaţia lui, ar fi exploatat cartea compasiunii, ar fi câştigat bani buni cerând ajutor să supravieţuiască. Marius consideră că asta este sub demnitatea lui. El nu cerşeşte, el munceşte, uneori cu ziua, la ţară, la sapă şi s-a bucurat ca un copil că a venit primăvara...pentru că oamenii au nevoie de mână de lucru la câmp. Şi iarna asta a fost prea grea, am plâns odată cu el când mi-a pov