TIMISOARA. In singurul Hospice din Timisoara au loc cate zece pacienti, dintre care opt nu se mai externeaza. Cei doi ramasi se intorc si ei, inevitabil, in casa de pe Memorandului 84. “Ingerii” care le vegheaza clipele din urma sunt martori tacuti ai trecerii in lumea Dreptilor, alina suflete si sterg ultimele lacrim, cele ale impacarii cu sine si cu Dumnezeu.La Centrul de Ingrijiri Paliative din Timisoara miracolele nu dureaza mult timp.
Casa Milostivirii Divine sta prinsa intre doua cladiri care incearca parca sa o sufoce. In dreapta, un monstru inalt, cu multa sticla, iar in stanga o vila de romi care inalta stereotipic, peste puterile ei, mereu neterminate etaje fara geamuri si cu caramizile la vedere.
Faptul ca nu intri intr-o unitate sanitara obisnuita, “de stat“, ti se dovedeste din start, cand la usa iti raspunde o sora medicala zambind. Dupa ce ii spui cine esti si ce vrei, esti condus pana la sora Savia. Coordonatoarea centrului e o calugarita venita in Romania acum 20 de ani, alaturi de alte patru surori franciscane din Bratislava (Slovacia).
Dupa ce au lucrat in sistemul de ingrijiri la domiciliu pe care il are Federatia Caritas a Diecezei Romano-Catolice de Timisoara, la initiativa lor s-a deschis, in urma cu mai bine de sase ani, Centrul de Ingrijiri Paliative Casa Milostivirii Divine. O institutie cu zece paturi, doi medici, asistente si voluntari, finantata in proportie de 70-80 la suta din fonduri ale Casei Judetene de Asigurari de Sanatate Timis (restul, pana la totalul de circa 180.000 de euro pe an, provin din donatii, pentru ca pacientii nu platesc nimic), unde oameni aflati in stadii terminale ale bolii vin, de cele mai multe ori, cu ultima trimitere pe care le-o da medicul de familie sau cel din spital.
In locul unde bolnavii isi traiesc ultimele zile moartea e vazuta ca un fenomen natural: “Daca ne-am apuca toti