Vă propun să lăsăm deoparte chestiuni trecătoare precum conflictul (sau coabitarea) dintre Băsescu şi Ponta şi să medităm asupra unor probleme durabile şi cu efecte majore. De exemplu: povestirea Puiul de I. Al. Brătescu-Voineşti e în manualele şcolare de zeci de ani.

Generaţii întregi de copii, de prin anii ’60 încoace, au crescut vărsând lacrimi din cauza „puiului neascultător”. Ştim cu toţii povestea prepeliţei care a plecat spre „ţările calde” lăsându-şi puiul pradă iernii, pentru că n-o ascultase pe mămica, zburase într-un moment nepotrivit şi fusese rănit la aripă de un vânător. Sigur, mai ştim că astfel de episoade sunt fireşti în viaţa animalelor: cu sau fără teoria lui Darwin despre selecţia naturală „la bază”, copiii (şi adulţii) din ziua de azi pot afla, din documentarele de pe Animal Planet sau National Geographic, cum mor animalele şi păsările „mai slabe” şi rezistă doar cele puternice. Mi se va spune, aşadar, că sunt exagerat dacă „mă leg” de prezenţa acestei povestioare în manuale. Dar cred că nu sunt.

Dacă Puiul ar fi nu o povestire, ci o emisiune de televiziune, ar intra în categoria „interzis sub 12 ani”. Pentru că în ea este vorba despre moarte şi violenţă. Dacă e literatură – merge şi la 10-11 ani! Mai mult decât atât, povestioara are un motto aparent educativ („Sandi, să asculţi de mămica!”), dar „mesajul” transmis în final e sinistru: dacă nu asculţi de mămica, poţi să mori! Spiritul conservator al slăbuţului scriitor Brătescu-Voineşti n-a găsit altă soluţie mai bună pentru a-i învăţa pe copii că trebuie să-şi asculte părinţii decât expunerea lacrimogenă a unei tragedii. Pedagogii şi psihologii pot avea, probabil, argumentele şi opiniile lor autorizate, dar – ca simplu literat – mi se pare complet stupid să-l „familiarizezi” pe copilul de 10-11 ani cu ideea de moarte printr-o piesă literară mediocră şi tezistă care „narează” o traged