Care-i istoria spectacolului Zic Zac?

Am început să „visez“ la acest spectacol în urmă cu vreo patru-cinci ani. Pe-atunci, totul era la nivel de „flash-uri“, senzaţii, energie şi – cel mai important – muzică. Toate ideile s-au adunat în urmă cu doi ani, cînd le-am sintetizat, curăţat şi aşternut pe hîrtie sub forma unui proiect pentru admitere la masterul de Coregrafie. Odată intrată, am început treaba avînd povestea, coloana sonoră şi o idee scenografică. Ştiam că El avea să fie Ştefan Lupu, fiindcă sîntem prieteni din copilărie şi am terminat împreună actoria la Cluj, la profesorul Bács Miklós şi, deci, avem acelaşi limbaj scenic. În rolul DJ-ului ştiam doar că vreau un actor charismatic, clovnesc şi cu un fizic nu tocmai caracteristic unui spectacol de teatru-dans. Cînd Ştefan mi l-a prezentat pe Gabriel Costin, am ştiut că el este „alesul“.

Procesul de lucru a fost extrem de relaxant şi amuzant. Se simţea foarte puternic că lucrăm pentru un spectacol fix pe gustul nostru: nimic impus, forţat sau scremut. Ba chiar am picat de multe ori în extrema cealaltă: ne veneau atît de multe idei, încît pierdeam controlul bălăcindu-ne în gaguri şi îndepărtîndu-ne de poveste. Nebunia finală a fost punctată de către scenografa spectacolului, Andreea Săndulescu, pe care am întîlnit-o printr-o minunată întîmplare şi care mi-a înţeles perfect visul, ba chiar l-a dus şi mai mult într-o fantezie psihedelică.

Ce urmează?

În afară de cîteva proiecte în care sînt implicată în calitate de coregraf, sînt din nou în acel stadiu de „flash-uri“ pentru un nou spectacol. Tot ce ştiu este că de data asta nu voi mai fi interpret în el şi că încerc să mă curăţ de Zic Zac-isme.

Pînă atunci, unde poţi fi urmărită?

În Bucureşti – mai mult pe marginea scenei, numărînd paşii actorilor din Julius Caesar la Godot, în regia lui Eugen Gyemant, şi în Cartea Junglei