Dacă afirmi că faptele, dramele, tragediile ce formează imaginea de fundal a unui proces colectiv te lasă rece, ceea ce te interesează fiind doar interpretarea şi aplicarea legii, nu înseamnă că ai ales bine. Nu înseamnă că ai ales echitatea ce este conţinută intrinsec în lege. Nu înseamnă nici măcar că ai ales legalitatea.
Înseamnă că ai ales legalismul, o aplicare formalistă şi, în definitiv, ipocrită a legii.
„Legalism” nu e acelaşi lucru cu legalitatea. „Ism”-ul din finalul cuvântului îl pune pe avocatul sau judecătorul care „practică” legalismul în postura de jurist jundamentalist. Legalism înseamnă talibanism juridic. În plus, legalismul nu face decât să ocolească fondul, blocându-se în forme, în proceduri şi în ipocrizii.
Dacă legalitatea înseamnă, la nivelul său cel mai profund, legitimitate, punerea legii în acord cu bunul simţ şi cu buna credinţa, iar legitimitatea presupune refuzul categoric al abuzului, legalismul este o spoială de legalitate, o practică ce încearcă să dea aparenţă legală unor abuzuri.
Un abuz nu devine o practică legală şi întemeiată, dacă este stipulat în contract sau „ocrotit” prin lege. Prevederea în lege, în sine, ca şi stipularea în contract, nu înlătură caracterul abuziv al unui fapt, act, contract, act administrativ sau al unei practici.
Abuzul de putere (economică, administrativă, politică) nu este „amnistiat” sau şters prin lege. Actul administrativ, legea, contractul, pot fi înlăturate de la aplicare, prin diverse mecanisme: actul administrativ, inclusiv cel normativ, poate fi înlăturat de la aplicare, prin intermediul excepţiei de nelegalitate; legea internă poate fi înlăturată de la aplicare dacă este contrară CEDO, dreptului Uniunii Europene sau jurisprudenţei emise în baza acestora; contractul sau clauzele contractuale care sunt contrare ordinii publice ori bunelor moravuri pot fi şi ele înlăt
