Să te apuci să faci un remake după faimosul musical „Chicago“ poate părea o idee nebunească, sortită din start eşecului. Cu atât mai mult cu cât o faci pe o scenă de teatru, cu un buget modest şi cu o trupă de studenţi care nu s-au mai întâlnit cu aşa ceva, într-un Iaşi unde, din câte ştiu, conceptul de „musical“ nu s-a bucurat de vreo atenţie specială din partea cuiva. Îţi trebuie curaj să iniţiezi un astfel de spectacol, să recunoaştem. Şi un dram de nebunie pe care, iată, în cerebralitatea sa, regizorul Octavian Jighirgiu demonstrează că îl are la purtător.

Povestea rămâne cea clasică. Femeile criminale, ameninţarea pedepsei capitale, rivalitatea, soluţia celebrităţii, satira la adresa justiţiei americane, procesul-spectacol, achitarea. Paşii unei poveşti condimentate din plin cu umor, muzică live, dans, cruzime, cinism şi inteligenţă, o poveste bine transpusă scenic de un regizor care simte formidabil logica şi ritmurile spectacolului. Pariul pe vizualitate îl plasează pe Jighirgiu într-o paradigmă vag afrimiană (decorul modular, supraetajat, bunăoară, seamănă mult cu cel din „Omul pernă“, la fel şi tema prezentatorilor care, la microfon, apasă pe impresia de show), însă nu-l face tributar obsesiilor din teatrul contemporan de a produce, cu orice preţ, imagini. Este mult altruism în modul în care practică regia Octavian Jighirgiu, lucrul cu actorul fiind o etapă asupra căruia, s-a văzut, insistă mult şi temeinic.

Cred că o altă preocupare majoră a regizorului a fost aceea de a organiza mişcarea şi sensurile acestei mişcări. Pentru aceasta a exploatat la maximum spaţiul Ateneului Tătăraşi, folosindu-se de orice mijloc pentru a amplifica dimensiunile unei scene altfel ingrate pentru un astfel de proiect. Actorii sunt pretutindeni, pe scenă, prin balcoane, pe coridoare, pe holuri. Opţiunea aceasta pentru ceea ce am numi „eliberarea“ de scenă funcţione