Câteva concluzii după Congresul PSD de la sfârşitul săptămânii trecute. Am luat notă de apariţia unui nou cuplu în PSD, Victor Ponta - Liviu Dragnea. Am asistat la primul exerciţiu din România al votului electronic, spaima băieţilor instruiţi în fraude electorale cu hârtia sau ştampila şi bucuria viitorilor hackeri electorali.
Am aflat că alegerile europarlamentare vor pune cruce USL pentru că social-democraţii se pregătesc deja de alegeri pe liste proprii. S-a născut o nouă stea, un tânăr vicepreşedinte PSD, toropit de o bizară nostalgie pentru nemuritoarele Congrese PCR. A apărut o nouă organizaţie internă, PSD Online care îşi propune să atace capriciosul public tânăr, ăla care habar nu are ce-i PCR. Ne-am minunat de modul în care coabitarea cu Băsescu s-a transformat dintr-o sursă a încrâncenării liberale, într-un pretext de glume şi voie bună social-democrată, spre necazul primilor. Şi, în fine, am asistat la primul discurs prezidenţial al lui… primarului Bucureştiului.
Am ascultat cu atenţie discursul lui Oprescu. Curios, primarul general a fost invitat în a doua zi a Congresului, separat de ceilalţi invitaţi cu ştaif, înghesuiţi în prima zi. Şi mai curios, în cele peste 10 minute de discurs, domnul Oprescu nu a pronunţat niciodată numele oraşului pe care îl păstoreşte. Niciun cuvânt despre Bucureşti, despre proiectele primăriei, despre viaţa urmaşilor lui Bucur.
În schimb, domnia sa a livrat un discurs despre… România. Şi nu orice fel de discurs. Ci unul despre nevoia de schimbare, în care au stat la loc de cinste teme precum „renaşterea naţională”, „un nou început”, „România pozitivă”. A mai vorbit domnul Oprescu despre „sărăcie şi nesiguranţa zilei de mâine”, despre „nevoia de modernizare a societăţii”, totul învelit într-o critică acerbă, iliesciană pe alocuri, a dominaţiei agresive a interesului individual, în faţa nevoilor colective, a p