Sunt un spectator fidel, neobosit al discuțiilor publice având ca obiect variile propuneri de reformare ale învățământului românesc. Îmi revendic acest drept de când am simțit pe pielea mea, într-un sistem competițional nemilos, uriașa, frustranta, chinuitor de frustranta distanță care separă la start o universitate românească față de una din Olanda sau Israel (nici nu îmi permit să fac comparația cu SUA, Anglia ori Japonia). Mai bine spus, de când am realizat că, dacă lucrurile continuă în același mod, această distanță nu se va putea micșora niciodată, căci ea nu se datorează decât în parte puținătății resurselor materiale de care dispune educația în România.
Nu e locul să dezvolt aici prea mult panica pe care o ai, ca student, când îți dai seama cât de puțin din ce ai învățat la școală e aplicabil în ceea ce visezi să faci, și cât de mult din ce a învățat prietenul olandez sau american din fața ta se potrivește aceluiași vis. Nici groaza care apare când îți dai seama că, oricât l-ai scutura, sistemul din țara ta pur și simplu nu poate să îți dea ceea ce vrei tu să înveți. Și nici singurătatea pe care o simți când pare că nimeni din universitatea ta nu poate sau nu are chef să îți spună dacă faci bine sau prost un lucru.
Spun doar că existența acestui dezechilibru de start mi se pare o dramă vie, nowcasting a tinerilor care ies din școlile României. Așa fiind, urmăresc cu sete, ba chiar cu porniri vindicative față de trecut, orice propunere de eradicare a demonilor educației românești. Și în această avalanșă de propuneri noi și vechi, atâtea bune și nepuse în aplicare, atâtea proaste și implementate orbește, nu îmi pot reprima sentimentul că o necesitate evidentă a oricărui elev sau student, infinit mai importantă decât calculul mărimii ghiozdanului ori numărul probelor de la bac, este tratată cu neglijență.
Cred cu tărie că tinerii români au nev
