Există la români, înrădăcinat, un obicei prost, nesănătos şi costisitor. Acela că atunci când omul crede că nu se mai poate înţelege cu aproapele din casă, cu vecinul de peste gard, cu rudele pentru avere, cu partenerul de afaceri etc. să dea fuga la judecător pentru a-şi căuta dreptatea. Că acesta este un obicei din care atât omul, cât şi statul pierd mai mult decât ar trebui stau mărturie procesele interminabile pe dispute privind drepturile de proprietate, divorţurile şi partajele între soţi care, uitând că s-au iubit măcar un an în viaţa lor, îşi dezgolesc în ochiul public toate urâţeniile adunate între ei. Sunt şi litigii greu de rezolvat, în care inimi de copii sunt puse la mezat între orgoliile adulţilor care le-au dat viaţă, dar care trag de ei ca lupii din halca de vânat. Mai sunt însă şi numeroase alte dispute civile şi penale, în materia dreptului familiei, neînţelegeri la locul de muncă, din domeniul protecţiei consumatorului etc. ce s-ar putea rezolva după câteva zeci de minute de discuţii amiabile şi raţionale, cu o strângere de mână şi un salut civilizat la urmă.

În loc de asta, românul pătimaş şi orgolios alege anii lungi ca să tocească treptele tribunalelor sfârşind cu toate, cândva, vlăguit moral şi falit. Şi mai rău însă, ajunge la final plin de ură, în cazul în care a pierdut procesul, faţă de ruda cu care s-a judecat, faţă de sistem, faţă de toate şi de toţi care, crede el, l-au nedreptăţit.

Imediat se nasc şi discuţiile cum că judecătorul a fost corupt iar avocatul, care a luat de la tine o „căruţă” de bani, nu şi-a dat interesul, ba a mai încasat şpagă de la adversar ca să nu se bată pentru tine. Ura aceasta născută şi întreţinută pe holurile instanţelor se propagă apoi generaţii după generaţii în familiile justiţiabililor.

Poate dacă ar fi înţeles la vreme că existau şi alte soluţii prin care treburile ar fi putut fi re