Dincolo de congrese cu prezidii drapate în roţu, dincolo de uralele revenirii domnului Adrian Năstase la partid, dincolo de hemoragiile rectale ale senatorului Cătălin Voicu, cred că politicile de stânga sunt necesare în cultură, în educaţie, în mişcarea civică şi oengistă, cred că stânga are o bună orientare în raport cu societatea modernă, laică, în respectarea drepturilor minorităților sexuale, în solidaritatea socială, în prescripţiile de multe ori necesare ale corectitudinii politice.

Sunt dispus, şi am fost întotdeauna, să accept aceste deschideri umane şi culturale. Mărturisesc că am fost (asemenea cunoscutului personaj din Molière care vorbea, fără să ştie, în proză) de stânga în adolescenţă când ascultam vrăjit songul ghitării lui Jimi Hendrix sau vocea răguşit revoluţionară a lui Janis Joplin sau Bob Dylan . Am fost de stânga când purtam blugi de import, simbol al solidarităţii cu grăjdarii yankei, am fost de stânga când îmi lăsam părul lung şi strigam că vreau ”love not war!” Am fost alături de mişcarea hippy, mai apoi de poezia beatnicilor, tot de stânga. Vă întreb, astăzi, ce erau atunci Ion Iliescu, când ne aresta şi ne purta la miliţie să ne tundă? Ce era domnul Iliescu, onoarea stângii româneşti, el şi partidul pe care îl slujea în acele vremuri ”de stânga”, când fetele erau purtate la aceleaşi posturi de miliţie şi li se tăiau fustele minijupe cu lama. Unde era atunci stânga neîntreruptă? Unde erau cei 120 de ani de social-democraţie pe vremea protocronismului cultural, când eram înştiinţaţi că poporul român este ceauşist de la Burebista iar Ştefan cel Mare închina prin tablourile omagiale subversive (?) ale lui Dan Hatmanu un pahar de şampanie cu Nicolae Ceauşescu?

Stau şi mă întreb în numele tinerilor de azi, animaţi pe sfânta dreptate şi în numele libertăţii de credinţă, de ideologia stângii culturale, dacă PSD-ul lui Hrebe şi Cătălin V