În expoziția de pictură, desen și colaj deschisă la Galeria Anticariat „Curtea Veche“ (ce, de curînd, și-a mutat tradiționalul sediu din chiar preajma monumentului istoric omonim, pe Bd. Unirii nr. 10 – și i-am putea spune Noua Curte Veche!), Virgil Parghel aduce un omagiu părintelui său iubit, de care o soartă potrivnică l-a despărțit din fragedă copilărie. De aceea, manifestarea a intitulat-o, simplu, mișcător, Eugeniu, tatăl meu. Rarisim în zilele noastre – cînd relația părinți-copii a degenerat într-una de feroce mercantilism și cointeresare ce translează, de obicei, spre o totală dezinteresare – să se mai gîndească un ins cu atîta afecțiune la un om pe care abia și-l mai poate aminti. Și totuși, din fărîme, chipul luminos al acestuia prinde vigoare și puternică personalitate, într-un desen ce a avut drept model o fotografie de pe un carnet de identitate rătăcit printre lucrurile familiei. În arborele ce a născut mlădița se regăsesc trăsăturile artistului matur de azi – mai ales că alături, în aceeași vitrină, sînt răspîndite, într-o neglijență controlată, cîteva autoportrete.
În anterioare redări ale propriului chip, Parghel-artistul se reprezenta sub trăsături aspre, severe chiar, privind scrutător – și, parcă, nemulțumit de sine și de cei din jur – pe deasupra ochelarilor înguști și avîntîndu-și, agresiv, barba roșcată spre privitor, elemente ce ni-l apropiau de un mohorît, solemn și prea-catolic grande de Spania, strîns în corsetul său negru de catifea, așa cum îl înfiripa penelul lui El Greco. În recentele autoportrete, Parghel-artistul își expune seninătatea și echilibrul interior – vizibile și pe „copertă“ – regăsite după o lungă perioadă de tribulație. Linia sa are eleganța celei lăsate de mina de argint a lui Dürer sau de cea de grafit, foarte bine ascuțită, a lui Ingres. Nu mai îneacă spațiul în umbre negre, obținute prin hașuri groa
