O sărbătoare spirituală

Iubirea cea veşnică

Maica Domnului îşi strânge Pruncul la piept. Stă cu obrazul lipit de obrazul Lui. Îi simte mireasma fra­ge­dă şi respiraţia caldă. Ţine mâ­na micului Iisus cu delica­teţe şi sfioşenie, abia îndrăz­nind să-L atingă. Chipul ei ira­diază o lumină misterioasă cum­va, bucu­rie, dar şi o umbră de teamă, de parcă aşteaptă să se în­tâm­ple ceva nedorit. Ochii îi sunt fericiţi. Par să îm­păr­tă­şească lumii bucuria uriaşă pe care o trăieşte, îm­pli­nirea ma­ter­nităţii, fericirea vieţii iz­vo­dite din trupul ei. Sprân­ce­nele îi sunt ridicate a mirare sau mai de­gra­bă a uimire, în faţa mi­racolului cu care a fost dăruită de Dum­nezeu: pruncul sfânt. Poate de asta este şi un pic îmbujorată în obraz şi buzele ei par a zâmbi smerit. Dar Mai­ca Domnului nu-i priveşte în faţă pe cei ce se opresc să-i con­tem­ple chipul negrăit de fru­mos. Pri­veş­­te undeva într-o parte, departe, spre ceva nevăzut. Pa­re dusă pe gânduri, într-un mo­ment de melancolie, ţesut îm­preună cu bucuria negrăită a clipei. Ca şi cum acest răgaz în care îşi ţine pruncul în braţe e unic, nu doar prin bucurie, ci şi prin tristeţea ce va urma. Sfânta Fecioară îşi strânge în braţe nu doar copilul, ci şi du­rerea suferinţei viitoare. Ea ştie! Are deja adevărul în suflet şi în această contopire cu pruncul ei, pe care nu l-ar da niciodată din braţe. Micul Iisus îşi lipeşte şi el obrazul, parcă a ocrotire, de Maica Sa. Îşi lasă mâna lui mică în mâna ei. Are şi el sprâncenele ridicate a ui­mi­­­re, dar şi a îngrijorare pentru ce va urma. În privirea lui serioasă şi gravă, teama biruie bucuria. Ştie prin ce durere va trece Maica Sa cea iubită, ştie prin ce chinuri va trece chiar el. De altfel, pe pi­ciorul său se vede deja rana viitoare a cu­ielor care îl vor crucifica. O iubire ne­sfâr­şită este această îmbrăţişare, care cu­prinde în ea şi viaţa, şi