Serviciile de informaţii, ca instrument în mâinile instituţiilor publice, pot fi folosite fie în cel mai bun mod, fie în cel mai rău.
Ele pot constitui mijlocul de a depista preventiv şi de a controla situaţiile periculoase pentru societate, dar ele pot fi, de asemenea, deturnate de la rostul lor şi pot servi, cum au făcut-o „dâmboviţeii” noştri politici în ultimii 20 de ani, de exemplu, ca mijloc de şantaj discret, ca să nu spun secret. Este evident, că există o necesară serie de elemente care să contrabalanseze acest risc, în cadrul societăţii democratice contemporane, care să garanteze respectarea legilor ce reglementează existenţa şi activitatea structurilor de informaţii; astfel, în timp ce puterea executivă supraveghează gestionarea diferitelor situaţii şi puterea judiciară remediază lipsurile sistemului normativ, puterea legislativă are rolul de a regla, prin norme juridice, cadrul acţiunii şi să verifice respectarea lui.
Serviciile de informaţii asigură culegerea informaţiei, în conformitate cu trebuinţele statului, generează politici fundamentale prin contribuţii la luarea de decizii ce necesită informaţie veridică, oportună, adecvată şi analize pertinente.
Toate aceste informaţii rămân proprietatea naţiunii care le-a oferit şi pe viitor nu pot fi difuzate sau înstrăinate fără permisiunea serviciului de origine.
Serviciile de informaţii militare sau civile, se organizează în raport de interesele de securitate al statului, de forma sa de guvernământ precum şi de panoplia de riscuri şi ameninţări care aduc atingere securităţii statale.
Statele democrate îşi separă serviciile interne de cele externe. Acest fapt este justificat prin diferitele misiuni şi, mai mult chiar, prin faptul că se pot aplica reguli şi legi distincte operaţiilor de informaţii pe teritoriul naţional faţă de cele externe.
Misiunea serviciilor interne de in
