Deși mai mult nu-i (decât ar trebui să fie), asfaltul începe să ne copleșească. Din raftul librăriei fac cu ochiul cărțile „Fata de asfalt” (de Clara Mărgineanu), „Urme pe asfalt” (Violeta Ion), „Copiii asfaltului” (T.C. Zarojanu), „Zeii de asfalt” (N. Panea), un frecventat site basarabean se intitulează „Asfalt de Moldova”, la radio se cântă piesa „Asfalt uscat”, pe ecrane a rulat „Jungla de asfalt” (în care Jack Warden face un mare rol cu o singură replică!), Nae Caranfil a regizat în 1995 „Asfalt tango”, țara-i plină de concursuri „desene pe asfalt”, pe Dâmbovița se dezbate tema „Istorie sub asfalt” - și dacă ar fi s-o ținem tot așa înainte, nu ne-ar ajunge spațiul rubricii.
Deși cunoscut încă din vremea Babylonului și redescoperit în 1595 de sir Walter Raleigh în Lumea Nouă, asfaltul, devenit adevărată obsesie a secolului XXI, și-a găsit întrebuințarea de acum abia în 1870. Atunci s-au așternut primii 54.000 de mp pe-o stradă din Newark, Pennsylvania. Mai mult decât interesantă ni se pare informația că, la numai trei ani distanță, adică în 1873, este turnat asfalt la Iași: doar 60 mp pe strada Lăpușneanu, însă... gestul contează. Se datorează junimiștilor (era primar Nicolae Gane) care, în temeiul ideologiei lor conservatoare, au fost... cât se poate de receptivi la noutățile veacului. Infomațiile au fost culese de Mircea-Cristian Ghenghe din colecțiile îngălbenite ale „Curierului de Iași” și publicate în proaspăt apărutul Anuar al Muzeului Literaturii Române Iași (pag. 115-119).
Povestea în sine având inerente conotații politice, a stârnit patimi de „zbârnâia asfaltul în clipe osândite”, cum scria o poetă racordată la temă. Ulițele Iașilor arătau, pe atunci, jalnic: după ce s-a renunțat la „podurile” din lemn, în toată urbea erau doar câteva străzi (centrale, evident) pietruite cu bolovani de râu. În rest, glod moldav ca la Pocreaca. Nicu G
