Nu există performanţă sportivă fără o bază care să vină din şcoală.

Am fost întrebat la mijlocul unei discuţii pînă atunci fluente: de ce nu merge fotbalul? Apoi, o precizare ascuţită: de ce nu merge ca înainte? Nu cunosc răspunsul, deşi pot vorbi, scrie şi conferenţia îndelung pe această temă. Cine cunoaşte răspunsul şi îl poate formula într-o frază va cîştiga, fără îndoială, titlul de sociolog suprem al Naţiunii. Mai probabil e însă Titlul de Eminenţă a Teraselor.

Cel mai remarcabil lucru în toată povestea e întrebarea. Cineva are încă puterea să pună asemenea întrebare şi, prin asta, să pună la îndoială toată gălăgia goală din jurul aşa-zisului nostru fotbal în devenire. Există, aşadar, şi inactuali inteligenţi. Întrebarea a aruncat în aer toată adunarea. Teoriile, anecdotele şi argumentele au umplut camera. Economia, statul de drept, lipsa vitaminelor, lenea şi schimbarea climatică au explicat, rînd pe rînd şi cu mare siguranţă, de ce merge rău fotbalul. La sfîrşit, toată lumea a reuşit să ajungă la alt subiect, cu sentimentul că celălalt nu înţelege nimic.

Am impresia că pot avansa două explicaţii. Mai întîi, incapacitatea sacră şi generală de comunicare-coordonare a grupurilor mai mari de doi români contemporani. Regula e uneori contrazisă de persoane solitare care nu fac faţă propriilor inteligenţe. A doua explicaţie e simplă: nu există sport fără sport şcolar. Mica problemă a acestei explicaţii e că propune o soluţie imposibilă. Sportul şcolar presupune un sistem şcolar stabil. Am văzut cum arată sportul şcolar în Anglia şi în Germania. Englezii fac rugby în şcoală şi destui elevi fac şcoală ca să joace rugby. Sistemul e stabil, dar limitat la tradiţie. Germania face sport de toate felurile în şcoală. Poate şi pentru că sportul şcolar e grefat pe învăţămîntul profesional. Varianta germană pleacă de la tradiţia meseriilor pe care o dezvoltă