Cred că doar în cazul celor care provin din familii – să nu zic aristocratice –, dar cu moşteniri serioase în spate, statutul financiar al membrilor ei rămîne, în cadrul unei (biete) vieţi (omeneşti), acelaşi. În cazul majorităţii oamenilor, acesta fluctuează, evident, între anumite limite, în funcţie de vîrste, locuri de muncă, „lovituri“ fabuloase etc. Mai toţi trecem prin momente de confort mediu, relativă penurie şi bunăstare (cu nuanţele şi gradele de rigoare). Mai dramatic (sau mai senzaţional) e cînd ajungem în fazele extreme: sărăcie şi/sau bogăţie maximă (desigur, iarăşi, rămîne de văzut ce înţelegem prin „maximă“ – să dormi pe stradă sau să deţii un zgîrie-nori în Manhattan...).
DE ACELASI AUTOR Galerii, tigru, pepene... Poveşti verzi şi grădinăreşti O întîmplare la MNAC Mese în familie Ni s-a întîmplat, cred, multora dintre noi să rămînem, măcar o dată, fără mai nimic de mîncare în casă. De cele mai multe ori, asta se petrece cînd ai mult de lucru, un examen, ori ceva urgent de predat. Din varii motive: din lipsă de timp şi disponibilitate de a ieşi, dar şi de bani, evident. Îmi aduc aminte ce improvizam cînd ajungeam în astfel de situaţii pe vremea lui Ceauşescu: pîine cu ketchup şi, eventual, cu ceapă. Ketchup-ul bulgăresc era, într-o perioadă, ingredientul „inutil“ – sau, dimpotrivă, bun la toate – prezent în frigiderul neaoş; urmat apoi, la sfîrşit de ani ’80, în vremea foametei acerbe, de creveţii vietnamezi: îmi amintesc cum am făcut odată, în studenţie, şi i-am mîncat însoţiţi de un lichior de caise dulce-leşin...
În studenţie am trecut printr-o sărăcie lucie (deşi aveam bursă şi mai dădeam meditaţii...). Au fost, totuşi, momente, pe vremea cînd locuiam la o gazdă, cînd am... furat de foame. Nu ne-au osîndit, ca pe Jean Valjean, dar cred că cineva s-a prins – aşa, cel puţin, deduceam din anumite priviri mai
