G. Călinescu scria, în (noiembrie) 1937, pentru rubrica sa din Adevărul literar şi artistic, o „cronică a mizantropului“ absolut sclipitoare, cu rezonanţe – aş spune eu (din raţiuni ce se vor vedea mai la vale) – pînă în zilele noastre. Textul se intitulează „Amatorul literar“ şi poate fi integrat – ca gen – vechilor „fiziologii“ din tradiţia franco-română. Spune Călinescu: „Amatorul literar este omul cel mai primejdios de pe lume. Neavînd puterea de voinţă de a se preface într-un producător obişnuit, într-un meseriaş, neînvăţînd, dar, secretul artei, el se mulţumeşte cu reputaţia familială şi rămîne un încăpăţînat. Amatorul de literatură este de cele mai multe ori un autodidact sau, mai bine zis, un semidoct cu pretenţii de bibliofilie. De pildă, el adună de pe la anticari cărţi cu aspecte de gunoaie, în limbile cele mai felurite (poligloţia este semnul semidoctismului, nu rareori) şi le aruncă acolo în raft, fără să le citească sau, în orice caz, fără să le înţeleagă. Filozofie? A citit. Biologie? Ştie pe de rost. Medicină? Este pasiunea lui. Nici un scriitor universal nu-i scapă, ultima carte e în dulapul lui înainte de a fi în librărie.“ Individul te copleşeşte cu „trimiteri“ culturale genialoide – susţine criticul –, tremură sub presiunea propriului „enciclopedism“ şi, nu o dată, ia mină arogant-dispreţuitoare în dialogul cu tine, bietul muritor ignorant.
DE ACELASI AUTOR Relaţii internaţionale Tradiţii strămoşeşti Aventuri la Mărcăuţi Dimensiunea nostalgică a delaţiunii Acest „dialog“ devine prilejul unor episoade mai curînd groteşti, desprinse parcă dintr-o lume ficţională, creată de un scriitor naturalist, cu un accentuat simţ al morbidului. Se simt, parcă, în spatele decorului călinescian, indicaţii regizorale din neorealismul cinematografic italian: „Discuţia cu amatorul literar este primejdioasă, iritantă. Amatorul e înconjurat de nevastă şi de
