Am vrut să scriu „oraşul pierdut“, dar nu-i adevărat. Oricît ar fi de greu de recunoscut astăzi, clădirile ale căror fotografii formează ilustraţia bogată, splendid aleasă, a albumului Arhitectura modernă în România interbelică, majoritatea n-au dispărut. E un volum de citit pagină cu pagină, text şi poze, nu de răsfoit. Vedem prea multe, împreună cu Elle, Belle, sau alte reviste de consum, în sala de aşteptare la dentist. Bucureştiul este un subiect care-i atrage pe amatorii de retro, deci şi pe acei autori care urmăresc gustul publicului. Orientarea spre trecutul oraşului a cîştigat, în ultimii ani, numeroşi editori de cărţi şi reviste, dar partea cea mai interesantă şi substanţială este, totuşi, redusă la bloguri. Începînd cu marea expoziţie de care ne aducem aminte cu toţii, modernismul din arta bucureşteană a anilor ’30 s-a bucurat de atenţia cuvenită.

Cartea despre care sînt dator să vă vorbesc întrece, fără îndoială, toate eforturile de pînă acum de a răsplăti nostalgia noastră, dar şi de a explica ce se întîmpla atunci, nu numai în Capitală, ci în ţara întreagă, ca luptă între convenţia care-şi zicea tradiţie şi năzuinţa îndrăzneaţă de a înnoi arhitectura românească.

DE ACELASI AUTOR O invitaţie la apărarea oraşului Din reviste vechi O colecţie şi multe altele Arhitectul Călinescu Sub coordonarea lui Mihai Oroveanu, din a cărui imensă colecţie sînt alese fotografiile, proiectul nu putea fi decît original şi judicios organizat. Două capitole introductive – semnate de arhitectul Augustin Ioan – conţin desluşirile necesare despre peisajul urban interbelic şi despre curentul neoromânesc (mai mult sau mai puţin hibridizat). Aici merită reţinută observaţia divergenţei dintre stilul monumental, prin care Administraţia şi Biserica epocii îşi afirmau progresul faţă de trecut, şi tendinţa cu adevărat modernistă a comenzilor private, care încurajau ino