„Rămînînd Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dînsul pînă la revărsatul zorilor.“ Facerea, 32, 24 „Poate că nu ştiu să mă rog... Prihană, Sălbătecie-i tot ce-ncerc a-Ţi spune... Dar urletul de lup prins în capcană Nu-i pentru Tine tot o rugăciune?“ V. Voiculescu, Urlet, 26 iulie 1956 La semicentenarul trecerii sale la cele veşnice, V. Voiculescu (13 octombrie 1884-26 aprilie 1963) rămîne pentru contemporanii noştri ceea ce fusese şi pentru contemporanii săi: un nume respectat şi o fiinţă necunoscută. Nu numai biografia omului, de o discreţie fără egal, care nu şi-a deschis sufletul nici unui muritor, ci şi opera sa (tipărită, exploatată, studiată în şcoli) tind să rămînă îngheţate în cîteva formule superficiale şi, prin reducţionism, falsificatoare. Suferinţa propriei vieţi a devenit, după moarte, rentabilă; taina operei sale rămîne îngropată sub cîteva sintagme formulate în limbajul didactic de lemn, lespezi peste gîndirea vie, de tipul „poet al îngerilor“ ori „prozator fantastic“. Nici îngerii lui nu au fost îngerii noştri, nici fantasmele lui nu sînt fantasmele noastre.
Lucrarea întregii lui vieţi omeneşti, tema unică şi unificatoare a întregii sale opere – în versuri, în proză, dramatică –, rămîne o întrebare, una fără răspuns ori cu răspuns mereu reînnoit, niciodată fixat, niciodată definitiv: poate omul să devină altceva decît este, adică altceva decît carne şi sînge? Şi care sînt căile şi mijloacele conjugării contradicţiilor fiinţei umane în rîvna ei de a trece de la un nivel al fiinţării la altul? Medic şi scriitor, le-a expus pe toate: de la modificarea structurii anatomice şi fiziologice a organismului uman la mimetismul spiritual de tip magic, la inducerea unei stări psihice prin imitaţie şi la încercarea de transfer a unei voinţe concentrate asupra lumii. Ne vom opri asupra unui răspuns, nu singurul, dar cel mai greu de dobîndit, c
