- file de jurnal -
"Când m-am urcat în trenul de Mont Blanc, m-am întors spre mama şi i-am spus ceva ce nu-i mai spusesem niciodată în cei 12 ani ai mei: «Mama, mi-e frică!»". Citeşte cu glas tremurat, de parcă şi acum ar simţi aceeaşi frică. Ridică privirea puţin stânjenită spre mine, rugându-mă parcă să nu râd de stângăciile ei. Sunt rânduri dintr-un jurnal vechi, de-acum trei ani, când ea era doar un copil. Zâmbeşte sfios, lăsând apoi din nou privirea către paginile din faţa ei. "A doua zi în zori, urma asaltul final spre vârf. Îmi era foarte frică. Era prima mea ascensiune de o asemenea anvergură, ştiam că e un vârf greu, că au murit acolo alpinişti experimentaţi. Seara, aceeaşi frică nu mă lăsa deloc să adorm. Cum închideam puţin ochii, îmi apăreau în minte numai gheţari uriaşi, crevase fără fund şi chipuri înfricoşătoare de oameni morţi şi îngheţaţi. Îmi venea să mă ridic, să-l strig pe tata şi să-i spun că eu nu mai vreau să urc, că vreau acasă, că mi-e foarte frică. Mi-am adus însă aminte de cărticica pe care mi-a pus-o mama în rucsac şi de vorbele ei: «Citeşte din ea de câte ori îţi va fi greu». Am luat-o din rucsac şi atunci am văzut că se numea "Acatistul Maicii Domnului". Am citit câteva pagini şi pe măsură ce citeam, simţeam, parcă, cum cineva îmi mângâie sufletul şi-mi alungă încet toată frica aia chinuitoare. A fost un adevărat miracol, primul şi cel mai frumos miracol din viaţa mea de până atunci. Am adormit liniştită, având credinţa fermă că a doua zi voi reuşi". Într-adevăr, a reuşit. Şi atunci, şi a doua oară, şi a treia... An după an, a reuşit să urce tot mai sus, tot mai aproape de stele. Mereu cu aceeaşi frică şi cu aceeaşi mângâiere tămăduitoare a Maicii Domnului. Alexandra Marcu, fetiţa despre care am mai scris, e alpinista care a uimit întreaga lume, cu un palmares greu de atins, chiar şi de către adulţi versaţi în t