Anchetă
Dan C. Mihăilescu
Firea dimprejurul bisericii
Printr-un capriciu al memoriei, ţin minte un editorial din 1995 al Evenimentului zilei, în care se observa cu acuitate un fenomen deopotrivă înduioşător şi îngrijorător al tranziţiei: cerşetorii care-şi asociau un câine erau mult mai iute şi mai bine plătiţi decât ceilalţi. Vederea animalului, neajutorat în muţenia lui şi ataşant prin dăruirea de sine, stârnea, instinctiv, mila trecătorilor, în vreme ce stăpânul era lesne suspectabil de făţărnicie, pungăşie, agresivitate. Pe scurt, dacă omul părea inuman, animalul avea toate datele omeniei.
Cred că nu degeaba tocmai amintirea asta mi-a venit în minte acum, când mă pregătesc să plec la ţară de Paşte, la gospodăria socrilor mei, undeva printre dealuri, la vreo 10-12 km de Horezu. Acolo mergem nesmintit, de ani şi ani, să întâmpinăm Învierea şi să ciocnim ouă roşii dimineaţa. Ei bine, dincolo de fireasca bucurie a sărbătorii în familie (cum, oare, să nu exulţi la ideea că Dumnezeu le îngăduie fiilor de şaizeci de ani să-şi îmbrăţişeze părinţii, aproape nonagenari?), pe mine cel mai abitir mă fascinează acolo duhul naturii şi forfota animăluţelor din ogradă. Invariabil şi năvalnic, toată fiinţa îmi trepidează nărăvaş de Paşte, la gândul că mierlele, rândunelele, graurii şi vrăbiile din livadă îmi vor îngenunchea şi de data asta auzul, că mă voi îndrepta mereu atent să aud cucul dinspre dreapta, ca să-mi poarte noroc, şi că-mi voi lipi obrazul de mestecenii de pe deal (Ioachim, Ştefan, Matei). Bucuria nebună a câinilor, ciugulitul bezmetic al găinilor, foşnirea gujuliilor pe pământul proaspăt dezmorţit, şipureala ameţitoare a nenumăratelor pisici, împieptoşarea cocoşului la trei jumate noaptea, plus ritualica, inexplicabila pornire a curcanului de a-mi sări duşmănos în spinare - toate astea mă fac să jub
