Toată lumea o ştia de… „Măicuţa“. Aşa îi ziceau toţi. Era o apariţie bizară, din altă lume, venită direct din visul somnului de după-masă al unui împătimit de suprarealism. O vedeam des, mergînd legănat, ca o corabie mare. Ţinea privirea în pămînt şi căra mereu după ea o geantă neagră, încăpătoare. Diminutivul nu i se potrivea de nici un fel. Era departe de a fi o fiinţă firavă. Plus straiul călugăresc de pe ea, veşmîntul care o făcea să pară ceva puternic, de neclintit. Ori de cîte ori o vedeam, purta pe chip urma unui surîs care se terminase demult. N-o puteai rata dacă apărea în peisaj.

DE ACELASI AUTOR Noi, provincialii Ah, criza de modele! Ce rechizite punem în ghiozdanul antiglonţ? Pornografia gastronomică Un orăşel, o staţiune tăiată în inima pădurii, un loc în care toată lumea se ştia. Cei care veneau la tratament de mai mulţi ani deveniseră de-ai casei, cunoscînd toate bîrfele şi deprinzînd moravurile locului. Unii îşi trăiau aici, vreme de cîteva săptămîni pe an, a doua viaţă. Aia frumoasă. Iar viaţa reală, din oraşele de unde erau, de la familiile şi locurile lor de muncă, se transforma într-un fel de preţ care trebuia plătit pentru această scurtă şi măreaţă bucurie. Mersul la staţiune. Scufundarea în poveştile şi în farmecul de neexplicat al comunităţii de adopţie. Aici puteai fi, cumva, liber. Nu că beţia ar fi fost privită cu un soi de îngăduinţă, dar recunoaşterea valorii ei de punere în abis plutea discret pe feţele multora. Nu că adulterul n-ar fi fost ceva condamnabil, dar binele făcut unei doamne singure – cu copilul adormit în camera de hotel şi soţul rămas departe, în oraşul din care doamna venise la tratament – se considera ca un gest de solidaritate comunitară, de patriotism. Orăşelul era mereu plin, indiferent de anotimp. Seriile de oaspeţi ai staţiunii curgeau neîntrerupt, cu dependenţi care reveneau la viaţa lor secretă şi cu pro