La naiba! Câtă hoţie e în jurul meu! Într-o sigură zi am dat piept cu cel puţin şapte furtişaguri, de diferite „înălţimi” şi cu diferite arome. Mai multe decât degetele de la o mână.

În timp ce aşteptam liftul, în TVR, o colegă i se plângea alteia că i-a dispărut o importantă sumă de bani de pe card. Reconstituia trasee, rememora bancomatele în pântecele cărora îşi vârâse cardul şi, evident, înjura tot sistemul bancar românesc. M-am băgat şi eu în vorbă, întrebând-o dacă nu cumva are pe acasă vreun puşti obsedat de jocurile pe calculator. A încuviinţat. Am întristat-o şoptindu-i ceva la ureche. Nu mă întrebaţi ce. Reţineţi doar că sunt o mamă de adolescent obsedat de jocurile pe calculator...

Apoi, pe etaj, un coleg mi s-a jelit cum l-au furat cei de la gaze, arătându-mi o factură fantasmagorică, o sumă care i-ar fi permis să-şi cumpere lesne o garsonieră. „Bocetul” lui a generat o serie întreagă de confesiuni ale celor care s-au întâmplat să fie prin preajmă, fiecare simţindu-se dator să-şi declare propriile sume astronomice de pe propriile facturi. Evident, nimeni nu-şi asuma consumurile respective. Concluzia: hoţie generalizată. Trec peste faptul că, în birou, nu mi-am mai găsit capsatorul pe care, evident, mi-l „luase” cineva de prin vecini, din greşeală, uitând să mi-l mai înapoieze, precum şi peste faptul că pe fluturaşul de salariu mi-a fost oprit costul convorbirilor telefonice în exces, uitându-se că excesul era, de fapt, cauzat exclusiv de problemele de serviciu.

În drum spre casă m-am abătut pe la părinţii mei. I-am găsit revoltaţi că li se fură sistematic preşul de la intrare. S-a vehiculat chiar ideea instalării unei camere de luat vederi, care ar fi costat însă cât suma tuturor preşurilor furate în următorii câţiva ani. Aşadar, investiţia nu renta (apropo, mie însămi mi-a fost şutit, de câteva ori, tombero