Nu știu alții cum fac, dar eu nu reușesc să fiu în pas cu tot ce se publică acum. Mult se mai scrie! Abia apuc, pe sărite, să mai citesc cîte ceva. O mare bucurie a fost cartea lui Mihai Iovănel, Mihail Sebastian. Evreul improbabil. Mi s-a părut excelentă, aș fi premiat-o cu două mîini. M-au impresionat erudiția, bogăția informației cu care operează (iată că tinerii merg încă la bibliotecă), rigoarea raționamentului și a interpretării – mostră: „traducerea“ prefeței lui Nae Ionescu –, stilul, maturitatea privirii, delicatețea cu care s-a apropiat de un subiect spinos precum chestiunea evreiască. Mi s-a părut că, după interpretările excesive și forțate ale Martei Petreu, Iovănel pune lucrurile la punct, chiar dacă nu polemizează explicit.

Înainte de ‘89, era o diferență uriașă între romanele românești și cele străine. Aveam așteptări diferite, nici nu-mi trecea prin cap că ar putea fi tratate la fel. Ale noastre erau „altfel“. Acum, diferența a dispărut. S-o fi pierdut, poate, ceva specific, dar cred că e mai bine așa.

Printre ultimele care mi-au căzut în mînă e Tîrg de arlechini, a lui Paul Mihalache (scoasă la Tracus Arte). O carte ciudată. Nu știu nimic despre autor, decît că e absolvent de filozofie. E limpede că stăpînește perfect limbajul și redă fără greș un stil colocvial care mi-e familiar. Romanul, bine construit și scris, vorbește despre un tip de tineri rari în peisajul actual (real și romanesc deopotrivă): unii care mănîncă literatură și filozofie pe pîine, care și la cîrciumă, unde beau vîrtos și cu aplicație, tot despre Kant discută. Și culmea, nu e nimic artificial în roman, ba e chiar rupt din viață (cunosc asemenea tineri, studenți și absolvenți de filozofie, precum eroii romanului) – ceea ce n-are nimic a face cu valoarea cărții, știu asta. Dar cred că romanul, unul al formării prin cultură și dragoste, ține bine,