Pentru oamenii de altădată, unul din momentele trăite cu cea mai mare intensitate era Noaptea Sfântă a Învierii, în noaptea aceasta desfăşurându-se o mulţime de datini şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de Învierea Domnului. Se considera că după o perioadă de degradare a timpului, de instaurare chiar a haosului atunci când trupul lui Hristos a fost în mormânt, acum se reinstituie ordinea şi echilibrul în lume.

Când se înnopta afară, prin curţile bisericilor se aprindeau focuri mari, oamenii spunând că aşa se păzeşte Paştele; unii oameni stăteau acolo pentru a vedea comori arzând şi cum se deschid cerurile. În fapt, focurile acestea, ca şi cele făcute pe dealurile mari din preajma satelor, aveau menirea de a ajuta Soarele să urce cât mai mult pe bolta cerească, să dea cât mai multă lumină şi căldură. Potrivit mentalităţii arhaice, în fiecare casă trebuia să ardă lumina până la ziuă. Prin unele locuri, toaca, despre care se spunea că ţine la distanţă duhurile rele, era luată de la biserică şi dusă de nişte flăcăi la cimitir; aici era bine păzită, altfel paznicii trebuia să dea un mare ospăţ în cinstea celor care ar fi reuşit să le-o fure.

La miezul nopţii se trăgeau câteva focuri cu puşca, acest obicei amintind că, pe vremuri, Anul Nou se sărbătorea primăvara. Când auzeau acest semnal, oamenii se trezeau, având grijă să calce pe un aşternut, altfel credeau că îi vor ustura tălpile peste vară! Toţi ai casei şi mai ales fetele mari se spălau într-un lighean în care, pe lângă apă, se mai aflau un ou roşu, câţiva bănuţi de argint şi un fir de busuioc. Coşul cu pască şi cu alte obiecte era dus la biserică de capul familiei; în acest coş se puneau, uneori, şi fundul pantalonilor unui bărbat, resteiele de la plug şi o bucată din cămaşa unei fete ce avusese prima menstruaţie, toate fiind, se zice, bune de leac. Despre cei care, sănătoşi fiind, nu voiau