„Domnule Ghimpu, mulţi zic că a fost Vinerea Patimilor“ – zice moderatorul, încercînd să înceapă o emisiune importantă cu o glumă. „Poate, dar eu zic că e Vinerea Proştilor“ – o întoarce Mihai Ghimpu.
„De cele mai multe ori, are dreptate, dar găseşte moduri incredibil de greşite de a-şi exprima această dreptate.“ Aşa mi-a spus cineva de la Chişinău despre Ghimpu, şi tind să-i dau dreptate. Într-o lume politică dominată de oameni plaţi – mediocri afacerişti, mediocri politicieni, cel mai des mediocri şi politicieni şi afacerişti –, Ghimpu pare să fie altfel. Altfel în ambele sensuri. Poate fi exaltat, poate fi bădăran, poate fi sincer. Este genul de om care îţi poate deveni antipatic în primele trei secunde după ce l-ai cunoscut. Cînd l-am întîlnit – odată, demult, în a doua parte a lui 2009 – eram cu o colegă la o întîlnire cu el. I-a spus brutal, unei doamne care ne introdusese lui, să tacă şi s-a uitat spre noi, zicînd: „Femeile astea, vorbesc aşa prost...“ M-am uitat la colega mea, ea s-a uitat la mine, ştiam că, orice ar fi urmat, Ghimpu era deja clasat în mintea ei ca un misogin bădăran. Pe bună dreptate. Dar tot Ghimpu este genul de om care, cînd este preşedinte interimar, refuză să participe la Parada Victoriei de 9 Mai de la Moscova – şi nici măcar nu o face aşa, pe tăcute, cum i s-a sugerat, ci spune în gura mare că nu are ce să sărbătorească. Participarea şefilor de state postsovietice la parada victoriei este parte din ritualul de vasalitate prestat încă de statele din regiune la adresa Kremlinului. Şi, pînă la urmă, de ce s-ar bucura de victoria armatei sovietice fiul unui învăţător scos de sovietici din şcoală şi trimis la colhoz? Dar ce pare banal la Bucureşti, unde e uşor să enervezi Rusia printre zăbrelele gardului, poate fi scandalos pînă la suicidar la Chişinău. Deocamdată, gardul este pe Prut.
DE ACELASI AUTOR Cum e viaţa în marxi
