Norica Becheş, în vârstă de 68 de ani, a locuit şase ani în aceeaşi căbănuţă cu marele filosof, la Păltiniş, până la moartea acestuia.

Stabilit la Păltiniş din dorinţa de a se retrage din lume, de a scrie în voie şi de a-şi desăvârşi visul de a deveni „antrenor spiritual“ pentru tinerii cunoscători şi iubitori de filosofie, Noica avea să-şi petreacă ultimii şase ani de viaţă în mansarda unei căbănuţe modeste, situată într-una din cele mai frumoase staţiuni montane ale României.

„Într-una din zile a apărut domnul Noica, înalt, simplu, cu paltonaşul de la Jilava, cu o băscuţă roasă, ca şi paltonaşul“, rememorează Norica Becheş, care pe atunci se ocupa de chioşcul de carte de la Păltiniş. Între cei doi s-a legat, încet-încet, o mare prietenie, iar când acesta a fost nevoit să se mute în cabana micuţă, în care avea de altfel să locuiască până la sfârşit, a rugat-o pe Norica să împartă casa, el la etaj, ea la parter.

Ritualul zilnic

Noica locuia într-o cameră micuţă, mobilată modest, cu două paturi, un dulap imens şi o noptieră. Ziua începea cu o plimbare lungă, pe acelaţi traseu în fiecare zi, indiferent cum era vremea, iar masa de prânz o lua la pensiunea Retter, cu toată lumea.

„Dimineaţa servea un pic de ceai de siminichie, un pic de pâine cu unt şi te mai miri ce, şi de la căbănuţa noastră pleca pe fostul drum de altădată, pe la vechile cabane, pe lângă schit, şi urca pe partea cealaltă. Aceea era ora şi jumătate a dânsului pe care o făcea zi de zi, nu conta dacă era frig, ploaie, zăpadă. După aceea citea şi, după ora 2, din nou începeau scrisul, gândirea. Seara, de la 8 putea veni oricine la el, dar până atunci timpul dânsului era atât de preţios, era timpul de scris“, povesteşte Norica.

Noica scria doar în mansarda micuţă şi totul de mână. Foarte mult a lucrat „la tot ce însemna opera