Nu cred că există şofer care să nu fi înjurat în trafic împieliţaţii pe motoare.
Tu stai ca prostu’ în coloană şi băieţii şerpuiesc printre maşini, tratându- te cu ţeava de eşapament. Sau stai liniştit şi-ţi bei cafeaua pe balcon, relaxat şi dezmierdat de viaţă când un huruit de motor ambalat năpraznic te smulge din visare, te dă cu capul de realitate şi îţi aruncă literalmente ceaşca din mână. Nu mai spun când după o zi lungă de muncă atipeşti şi tu pe la 1 noaptea, după ce te-ai zvârcolit înnebunit de stress vreo două ore fără s-adormi, şi te păleşteun bârrrrrrrrr, şi înc-un dârrrrrrrrr şi mai apare şi-un pârrrrrrrrr care se ia la-ntrecere cu târrrrrrrrr până când îţi pun creierul pe sârrrrrrrrrmă. Normal că blestemi, că-ţi scuipi fierea şi juri că dacă prinzi pe vreunul în trafic îl umpli de respect. Mama lor de frustraţi!
Cam aşa am gândit şi acţionat şi eu până când... Până când am cunoscut câţiva băieţi dintr-ăştia traşi în piele şi nichelaţi în capse. Prima chestie care m-a frapat a fost că au creier. Nu credeam aşa ceva în ruptul capului. Apoi, au slujbe absolut normale, chiar şi mici afaceri. Nu m-aş fi aşteptat. Eram convins că toţi sunt înainte de pârnaie, după pârnaie sau eliberaţi condiţionat.
Tipii pe care i-am întâlnit sunt pur şi simplu pasionaţi de motoare. Greu de crezut, dar majoritatea nu sunt obsedaţi de viteză. Cei mai mulţi n-au avut niciodată vreun accident. Am început să am semne de întrebare. Oare e posibil să nu aibă obligatoriu buba la cap? Dar cea mai mare surpriză a fost să constat că sub carapacea de duri, rebeli şi neintegraţi există sentimente, exită căutări. Chiar şi o cantitate măsurabilă de responsabilitate.
Şi-atunci am întors camera de filmat, ca să zic aşa. Am pus obiectivul pe şoferi. Pe mine însumi chiar. E adevărat că băieţii pe motoare sunt enervanţi la semafor. Că nu au probleme cu parcarea. Că te depăşe
